Insomnie

Nu pot dormi, așa că mă gândesc la mine, la Dumnezeu și la viață.

Ne definim prin trei coordonate: nevoia de Dumnezeu, nevoia de semnificație și nevoia de relații sau comuniune.

Nu cunosc un prieten mai incomod decât Dumnezeu. Spune lucrurilor pe față, albul e alb și negrul e negru. Fără marje de compromis. Fără procente din mine. Pascal spunea că: “Dacă Dumnezeu există trebuie să fie de neînțeles.” De cele mai multe ori, chiar e.

Stiți cum e prezența Lui? Ca și contactul cu pământul cald după o repriză lungă și obositoare de înot…

Sau nu, mai bine descoperiți voi cum e!

Nevoia de semnificație are legătură cu rețeaua de idealuri pe care le stabilim de-a lungul vieții: visele pentru care te trezești, oamenii cu semnificație, hobby-urile sau cariera.

Ne legăm viață de lucruri instabile, iar când rețeaua de idealuri „cade”, se instalează lipsă semnificației, devenim „oameni frunză.”

Eu nu cunosc alt reper imuabil decât Dumnezeu.

Relațiile… Gabriel Liiceanu vorbea despre edificiul afectiv pe care îl construim de-a lungul vieții, „zid de ființe iubite care ne înconjoară” și care ne oferă calitatea trăirii. Oamenii în dreptul cărora spiritul critic a fost prezent, dar fără putere. Cine se aseamănă, se adună. Suntem suma oamenilor cu care ne înconjurăm.

Pentru a stabili și consolida relații (uneori) e nevoie doar de un zâmbet,o îmbrățișare, un telefon cu promisiunea susținerii și sinceritate. Simplu, dar capital.

Dale Carnegie spunea că: „Unicul mijloc de a descoperi ce este cel mai bun în oameni este prin aprecieri și încurajari.”

Semințele bunătății și ale prieteniei dau roade întotdeauna.