Întotdeauna am invidiat oamenii cu convingeri puternice, nestrămutate.
Sigur, invidia nu e o virtute, dar eu sunt femeie, nu sfântă.
M-am pomenit punându-mi întrebări, disecând realitatea, căutând tipare, dorindu-mi visceral să înțeleg cauzalitatea din spatele efectului, să ajung la miez, în interior, la esență.
Nu știu să fi fost vreo perioadă din viața mea în care să nu caut răspunsul la întrebări de viață, moarte, sens, Dumnezeu sau dragoste. Spunea Albert Einstein: “Credința în autoritate este cel mai mare dușman al adevărului. ”
Cumva, e necesar să-ți găsești răspunsurile, să-ți afli certitudinile și să înțelegi că a gândi cu mintea ta e esențial, e procesul care te scoate ireversibil din linia majorității.
Aveam 14 ani. Tocmai lecturasem Originea speciilor și alte câteva cărți scrise de agnostici. Am mers la tata și i-am spus:
-Tată, eu nu pot să cred în Dumnezeu. Pur și simplu nu pot, chiar dacă îmi doresc. Nu-L văd, nu-L simt, cum să cred? Nu e absurd să pretindă să credem în ceva ce nu vedem?
Țin minte perfect locul în care eram. Mă așteptam ca tata să fie dezamăgit de mine sau să-mi aducă argumente, dar cu un tact pe care acum, la vârsta adultă am ajuns să-l apreciez la adevărata lui valoare, mi-a spus:
– Ce ai făcut tu acum, e cel mai mare act de curaj. E normal să-ți pui întrebări, e normal să cauți răspunsuri…
– Nu e normal, toți prietenii mei cred în Dumnezeu în mod natural, eu de ce trebuie să-mi pun întrebări?
– Majoritatea nu se opresc să-și analizeze viața sau ceea ce cred cu adevărat. Doar se integrează în peisaj sau își cosmetizează îndoielile profunde.
– De ce nu a făcut Dumnezeu să fie mai simplu, să lase un semn evident și toți uitându-se la el să creadă?
– A lăsat.
– Poftim? Eu nu văd.
– Alina, orice om care îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate și inima deschisă, îl va găsi. Testează, nu crede ce îți spun eu.