Calea acceptării necondiționate nu e nici ușoară, nici scurtă, de cele mai multe ori. Câteodată este necesar să treacă ani de zile până ajungi să te iei în brațe cu compasiune și să te ierți pentru toate greșelile din trecut și prezent, acceptând faptul că la momentul acela ai luat cele mai bune decizii posibile.
E falsă afirmația: „Dacă aș fi știut atunci ce știu acum, lucrurile ar fi stat cu totul altfel.”
De ce?
Pentru că evenimentul negativ prin care ai trecut te-a învățat lecția pe care o ști astăzi. Experiențele trecute, fericite sau nefericite, au construit omul care ești aici și acum, ți-au format mentalitatea pe care o ai.
Un prim obstacol identificat de mine în cale acceptării necondiționate a fost perfecționismul. Dacă nu am făcut un lucru așa cum am considerat eu că trebuie făcut, la standarde superioare, indiferent că este vorba despre o temă, o notă sau spălatul vaselor, am considerat că nu sunt bună, iar pentru a mă accepta ca om, e necesar să-mi îndeplinesc măcar standardele mele, indiferent cât de înalte sau irealiste sunt.
Ce am făcut?
Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am realizat că nu poți face toate lucrurile la un nivel impecabil și e necesar să selectezi care sunt lucrurile cu adevărat importante și relevante, cele pe care le vei face foare bine și care sunt lucrurile pe care poți să le faci doar bine, înțelegând că timpul fizic și resursele nu-ți ajung pentru a avea exigențe ridicate în fiecare domeniu.
Am selectat trei domenii unde vreau să foarte bună: abilitatea de a scrie, domeniul psihologiei și abilitățiile de predare (inclusiv vorbitul în public). Aici, pe cât posibil, vreau să fac lucrurile la un nivel impecabil.
Firește că este necesar să accepți posibilitatea că poți greși și aici, dar care este domeniul unde te perfecționezi într-o zi, fară a face nicio eroare?
Niciunul.
Așa ajungi să faci pace cu tine, să accepți că ești om, că eșecul este firesc și că nu poți face toate lucrurile la standarde înalte.
Așa am ajuns să mă accept ca persoană și să-mi accept limitele umane.
Un al doilea obstacol identificat de mine în calea acceptării necondiționate, a fost convingerea că nu sunt suficient de bună pentru a reuși în viață.
M-am tot întrebat de-a lungul timpului ce a generat această convingere. Am ajuns la concluzia că se datorează unei scheme distorsionate de interpretare. Biasul minții noastre este îndreptat spre evenimentele negative, în consecință, e foarte ușor să interpretăm distorsionat aspecte neutre din viața de zi cu zi, care mai apoi să ducă la convingeri disfuncționale.
Dacă prietena mea nu mă suna într-o zi, gândul automat era că nu mă sună pentru că ea consideră că nu sunt o prietenă suficient de bună pentru ea.
Dacă luam o notă mică, mă gândeam că nu sunt suficient de bună pentru a fi premiantă sau prima din clasă.
Dacă părinții îmi atrăgeau atenția asupra unui aspect, mă gândeam că nu sunt suficient de bună, de asta mă critică.
Mult timp am crezut asta și am continuat să mă evaluez în modul acesta, până a ajuns o obișnuință.
Crescând și ajungând la facultatea de Psihologie, am început să pun sub semnul întrebării această convingere și am descoperit o modalitate care m-a ajutat să o depășesc, să mă accept necondiționat.
La vremea aceea, scriam zilnic în jurnalul personal, așa că, pe fiecare pagină a jurnalului am scris „Merit să fiu iubită și fericită!”
Mi-am repetat asta și am scris-o zilnic timp de vreo doi ani, până am ajuns să o cred.
Strategia care a funcționat pentru mine a fost repetiția unei convingeri funcționale în scris, până am asimilat-o. Încă o asimilez.
Acum, mă accept necondiționat, știu că am dreptul să greșesc și să o iau de la capăt, știu că e necesar să fiu blândă cu mine și de fiecare dată când convingerile iraționale își fac drum spre mine, am instrumentele potrivite pentru a le analiza și contracara.
Știu că sunt un om angajat într-un proces de evoluție și dezvoltare, nu sunt perfectă, dar sunt perfectibilă și minunată așa cum sunt.
În aceasta consta miracolul și puterea acceptării necondiționate, cred eu.
*Articolul este o temă la facultate. L-am postat cu speranța că poate cineva se regăsește în el și îl va ajuta.
