Iubirea reprezintă un amalgam de sentimente pozitive ca bucuria, satisfacția, încântarea, împlinirea, mulțumirea și fericirea.
Prin urmare, să compari iubirea cu slăbiciunea este cel puțin ciudat.
Nu mă refer la vulnerabilitatea născută din iubire, acel spațiu în care fiecare își deschide sufletul și vorbește despre experiențele lui tabu, dureroase și intime.
Vulnerabilitatea este sănătoasă într-o relație funcțională, iar iubirea prin natura ei facilitează deschiderea și împărtășirea poveștii de viață cu bune și rele.
În momentele de deschidere profundă și acceptare a celuilalt cu tot ceea ce este, se naște un soi de intimitate profundă care dă specificitatea fiecărei relații.
Când vorbesc despre iubirea ca slăbiciune, mă refer la iubirea care te face să tolerezi la nesfârșit comportamentul și vorbele celuilalt care te rănesc, grație faptului că îl iubești. Am scris și de ce iubirea necondiționată nu există aici.
Iubirea ca motiv pentru compromisuri frecvente
Iubirea înseamnă până la un punct și compromis.
Fiind într-o relație două persoane diferite, începând de la trecut și terminând cu bagajul genetic, mereu există frecușuri și ajustări la personalitatea și dorințele celuilalt, astfel încât relația să poată continua funcțional și ambii parteneri să fie relativ împliniți și satisfăcuți de relația în care se află.
Aici, cheia compromisului sănătos este proporția echilibrată de compromis și cât de semnificative sunt costurile pentru celălalt partener.
Dacă în mod continuu lași de la tine pentru a-i fi celuilalt bine, e doar o chestiune de timp până vei obosi și îți vei da seama că ești un om numai bun de exploatat.
Dacă renunți la opțiunile și dorințele tale în domenii care sunt valorizate puternic de tine, costurile subiective pe care creierul tău le percepe sunt mari.
De exemplu, dacă pentru tine este important să îți vizitezi părinții cel puțin o dată pe săptămână, iar partenerul tău mereu face alt program, pe termen lung asta va duce la frustrare care poate degenera în certuri repetate, reproșuri, știți povestea.
Relația cea mai puternică de iubire în fapt este extrem de fragilă, iar un simplu declanșator poate răsturna povestea de iubire cu susul în jos. Un eveniment neprevăzut ne poate învăța că iubirea este doar cealaltă față a indiferenței.
Iubirea ca motiv pentru compromisuri pe termen lung se referă la ajustarea continuă a standardelor tale, astfel încât partenerul să nu se simtă prost, relația să funcționeze sau lui să-i meargă bine.
Iubirea ca motiv pentru compromisuri pe termen lung se referă la timiditatea pe care o ai în a-ți prezenta cerințele sau dorințele tale, de teamă că este prea mult ceea ce ceri, deranjezi, nu meriți x lucru.
Iubirea ca rușine
Când simți rușine față de gesturile partenerului sau față de modul în care se poartă în public, cel mai probabil e cazul să te oprești și să-ți pui câteva întrebări legate de sănătatea relației tale.
Când ești lovită, inevitabil iubirea pe care i-ai purtat-o se transformă în rușine. O rușine pe care o porți cu tine mereu.
Considerăm că violența fizică e foarte gravă pentru că lasă urme, însă, violența psihologică care se manifestă prin jigniri, certuri repetate și intese, reproșuri continue este la fel de nocivă.
De cele mai multe ori, violența nu este de o evidență zdrobitoare. Cel puțin în prima fază vine cu sugestii de genul: Ce ar fi dacă nu ai merge în seara asta la petrecere?, Ce ar fi dacă nu ai mai purta fusta aceea?, Ce ar fi dacă te-ai muta într-un departament unde nu sunt bărbați?
Prima palmă vine natural, ba chiar crezi că o meriți.
L-ai provocat, are o zi proastă. E tensionat. Mă iubește, dar nu știe să mi-o arate.
A doua palmă.
Te revolți, dar cunoști femei care sunt bătute zilnic cu brutalitate, o palmă nu e mare lucru, îți spui.
Un copil schimbă lucrurile, știi tu din sursă sigură…
Abuzul sexual transformă iubirea în rușine.
Nu există relații perfecte, însă există relații funcționale, relații în care ambii parteneri se pot dezvolta armonios, în pofida diferențelor dintre ei.
Când iubirea este pretextul pentru care tu înghiți rușinea de la partener, nu ești într-o relație sănătoasă.
Deseori, există tendința de a te învinovăți pe tine pentru comportamentele partenerului: tu le-ai provocat, tu le alimentezi, dacă nu ai face asta sau cealaltă el nu ar mai fi așa, ai și tu partea ta de vină etc. Îți creezi propriile justificări astfel încât să poți trăi cu tine.
Asumarea responsabilității pentru viața ta este cheia, soluția
Ce pot să-ți spun cu certitudine este că fiecare om, într-o relație sau în afara unei relații, este 100% responsabil pentru el: ce este și ce devine. Aruncarea responsabilității pe celălalt pentru ce ești sau ce ai devenit este greșită, profund incorectă.
La fel cum celălalt este responsabil pentru comportamentele lui, la fel și tu ești responsabilă pentru decizia de a rămâne în relație.
Din păcate, sunt și cupluri în care iubirea nu este spațiul dezvoltării armonioase, ci este locul unde compromisul disfuncțional și rușinea sunt la ele acasă.
Iubirea este un sentiment minunat, însă nu justifică compromisurile repetate și rușinea pe care o simți sau o porți cu tine.
Te provoc să te gândești la posibilitatea că există și iubirea ca putere personală, ca forță care te ajută să te dezvolți și maturizezi.
Nu rata șansa asta, peste 3 ani ți-ai fi dorit să o faci acum.
