Category: Educatie in stil feminin

Nu vorbesc astăzi despre infrastructură, pentru că suntem obișnuiți cu sutele de școli care își deschid porțile în fiecare an fără autorizație de funcționare. Lipsă de autorizație care se traduce prin grupuri sanitare necorespunzătoare, clădiri neasigurate cu stingătoare în caz de incendiu, centrale nefuncționale, lipsa canalizării și lista poate continua.

Nici despre plagiat la examenele de toate felurile nu vreau să scriu, pentru că de la vlădică până la opincă suntem obișnuiți, din păcate, cu furtul. Indiferent că e vorba de plagierea vreunui doctorat, care ne lasă reci, mai nou, sau spălări de bani de sute de mii de euro.

Astăzi scriu despre un sistem de învățământ care te face prost. Sigur, în teorie declară că te pregătește pentru viață și alte fabule cusute cu ață albă, dar în realitate te face prost.

Bubele sistemului de învățământ nu sunt multe, pe ‘ici pe ‘colo, adică în punctele esențiale.

Un sistem care ne evidenteaza greșelile cu roșu, să nu le uităm.

Un sistem care ne pune ceafă în ceafă. Fără interacțiune directă, fără să ne privim în ochi.

Un sistem care îi premiază doar pe cei mai buni, uitând că fiecare elev are un bagaj genetic diferit, calități și aptitudini diferite. Sau ceea ce spunea Albert Einstein: Dacă judecăm un pește după abilitatea sa de a se sui într-un copac, el va trăi toată viața cu impresia că este prost.

Un sistem care încurajază științele tari: matematica, fizica, chimia. Artă ne trebuie nouă acum? În societatea asta cu iz tot mai accentuat de pragmatism, parcă și emoțiile ne incomodează, sunt o extensie deranjantă a personalității.

Un sistem în care încurajează competiția, nu cooperarea. Începând din clasele primare au loc concursuri și competiții de toate soiurile. Bune… și nebune, cele mai multe.

Cândva, demult, școala oferea totul, era adecvată cerințelor secolului XVIII și mentalității de atunci. Vremurile sunt de așa natură încât suntem provocați să ne actualizăm informațiile, metodele, abilitațiile, în fond să stabilim scopul școlii: formarea de oameni care gândesc singuri. Îndrăznesc să afirm că un copil rebel, care nu se supune, e o binecuvântare pentru lumea asta. E trist, dar sistemul de învățământ în forma actuală încătușează spiritul uman.

Avem un sistem bolnav de învățământ, acumulăm în cel puțin doisprezece ani informații, care în proporție de 70% nu ne folosesc, dar uităm de aspectele practice și esențiale ca introspecția, managerierea unui conflict, cunoașterea de sine, dezvoltarea personală, educația financiară, consilierea vocațională, ca să nu vorbesc de retorică, filozofie, estetică sau artă, pentru că voi fi acuzată că sunt de pe Pluto, sau că trăiesc într-o lume ideatică.

Ne lingem rănile mediatizând o dată pe an reușita câtorva elevi la universități precum Harvard, Cambrige, Oxford sau MIT, uitând că ei sunt excepția, vârful de lance, cel mai probabil produsul muncii proprii și al susținerii părinților.

Îmi amintesc de Paul, cazul mediatizat al băiatului care s-a sinucis pentru că media la bac a fost de 7, 20, el având nevoie de minim 8 că să fie admis la Cambrige, universitate pentru care optase.

De ce vorbesc de Paul? Aș putea la fel de bine să mă dau exemplu pe mine.

După ce am învățat pentru admiterea la Medicină, nu am intrat, mai aveam nevoie de câteva zeci de sutimi. A căzut cerul pe mine, zile întregi nu am făcut altceva decât să stau în pat plângând și repetandu-mi la nesfârșit că sunt o ratată, o incapabilă. Am uitat am invătat anatomia cu Dex-ul în brațe și Google-ul deschis, considerând că sunt destul de capabilă să reușesc fără a avea nevoie de ajutor.
Nu am știut cum să reacționez în fată eșecului. Dar am fost o elevă cu rezultate bune în scoală, am fost chiar și la olimipade naționale.
Un sistem bun de învățământ e unul care te pregăteste pentru viată, inclusiv eșec și dezamăgire.

În alte domenii lucrurile evoluează uluitor de repede, sistemul de învățământ este încă înghețat în epoca glaciară. Aceleași metode: profesorul predă, elevul stă în bancă și asimilează, profesorul dictează, elevul scrie. În privința metodelor de testare, lucrurile sunt limpezi: vomiți cunoștințele pe care le-ai îngurgitat de-a lungul unei perioade de timp, un soi de despotism modern.
Un sistem de învățământ care nu pune accent pe creativitate, gândire critică și dezvoltare de abilități, te castrează intelectual.

Cum arată școala, așa arată și țara, avem parte de o imagine tristă, din păcate.

Sunt constientă că transformarea nu se produce stând și comentând pe bloguri ce e necesar să fie schimbat.

Probabil acesta e motivul pentru care am decis că o să fiu profesor. (Mint, am decis că voi fi profesor după ce m-am îndrăgostit de profesorul de literatură din liceu.)
Un articol excepțional despre sistemul de învățământ – aici!

Să stabilim de la bun început, a fi deștept nu are legătură cu terminarea unei facultăți (sau mai multe), master sau doctorat(e). În schimb, are de-a face cu modul în care gândești, relaționezi și vorbești.

1. Oamenii deștepți nu au idei puține și fixe. Obișnuiesc să o numesc intoleranță la incertitudine. E confortabil pentru mintea ta să aibă iluzia că deține adevărul, dar lumea asta e mult, mult, mult mai vastă decât poți să-ți imaginezi tu sau eu. Pe măsură ce o descoperi, fără voia ta, obții un soi de smerenie în fața existenței și a tot ce te înconjoară. E sănătos, te asigur.
2. Oamenii deștepți nu consideră că părerile lor sunt absoluturi. Pun la îndoială status-quo-ul. Pun întrebări. Certitudinea certitudinilor este moartea, în rest, ne dăm voie să descoperim și să explorăm tot ce ne înconjoară. În seria Cavaler către Scutier, despre Universitatea din Paris, mentorul îi spune scutierului: Ignoranța este cea mai nobilă virtute, odată cultivată nu te mai părăsește niciodată.
3. Oamenii deștepți pot râde de ei înșiși. Avem prostul obicei de a ne vedea buricul Pământului, ce zic buric, centrul Pământului. Dă-mi voie să-ți spun că ești un om, într-o țară care e un punct pe hartă, pe o Planetă care e minusculă comparativ cu alte planete sau stele, într-o Cale Lactee din miliarde de galaxii. Așa că, relaxează-te.
4. Oamenii deștepți nu știu totul despre un domeniu care nu este domeniul lor de expertiză. Să iau mult controversatul exemplu al vaccinurilor. Ai idee ce a făcut vaccinul pentru omenire, ce boli a eradicat, cum a crescut speranța de viață, câți oameni și-au pus viața în slujba descoperirii lui? Ai studiat până la nivel de componente vaccinul? Ai studii științifice serioase care susțin ceea ce spui? Dacă nu, fă un pas în spate și lasă-i pe cei competenți în acest domeniu, care au investit o viață în studierea acestei problematici, să-și spună opinia. Opinia avizată, adică. Aici mai amintesc „specialiștii” formați după un curs de trei săptămâni în coaching, psihologie sau nutriție. Fiți serioși și dați-vă pe mâna oamenilor care știu ce fac, nu se joacă de-a adulții.
5. Oamenii deștepți acceptă că uneori greșesc. Da, se întâmplă și celor mai buni, suntem supuși greșelii și faptul ăsta funcționează ca un reminder pentru a fi mai toleranți și îngăduitori cu greșelile altora.
6. Oamenii deștepți știu că nu pot face totul și că există limite ale putinței și capabilității omenești. Aud din ce în ce mai des expresii de genul: „Poți face orice”, „Limita e cerul”, „You can do anything” și altele uzuale pe care mă opresc din a le înșira. Mai devreme sau mai târziu, o să dai cu capul de pragul de sus, constatând cu stupoare că nu, chiar nu poți face orice. A-ți crește copilul spunându-i că poate face orice, e la fel de nociv ca a-i spune constant că nu poate face nimic. În primul caz va fi mereu la limita frustrării, încercând mai mult sau mai puțin conștient să-ți demonstreze ție că uite, poate, nu te dezamăgește, iar în al doilea caz, se va autosabota permanent. Avem limite, nu putem face oricând, orice, oricum. Perspectiva echilibrată e să știi că prin muncă și perseverență poți să-ți îndeplinești visele. Uneori eșuăm, apoi învățăm și progresăm. E firesc să fie așa.
7. Oamenii deștepți nu abandonează rațiunea. Reversul monedei este: eu exist, nu gândesc. Nu e necesar să consulți zodiacul pentru a face o investiție, dar trebuie cu necesitate să studiezi piața și să te educi financiar. Pământul nu e plat. Pământul nu are 6000 de ani. Bicarbonatul de sodiu și rostopasca nu vindecă cancerul la plămâni sau hepatita C. Nu există aliment minune, panaceu universal, soluție singulară pentru fiece problemă de sănătate. Gândește critic. Citește. Nu mai știu cum să o spun, dar pune-ți întrebări și studiază. Probabil încă perpetuăm la nivel inconștient tiparele vechiului regim în care obediența și docilitatea erau virtuți cultivate cu sârg, la scară națională, acum nu mai e cazul, din contră, e contra productiv pentru tine. În mod cert nu trebuie să facem din rațiune un idol, Pascal spunea că: „ruptura echilibrului vine din două excese: a exclude rațiunea, sau a nu admite decât rațiunea”.
8. Oamenii deștepți văd dincolo de aparențe. Superficialitatea e o pandemie în zilele noastre, totul fiind pe modul rapid. Evaluăm omul din fața noastră în funcție de coafură și firma hainelor. Suntem mai mult decât buze, sprâncene și pantofi, suntem spirit, suflete, oameni. Luați-vă timp să construiți relații, să cunoașteți omul de lângă voi în profunzime, nu doar culoarea preferată și ce parfum folosește. Sufletul se hrănește cu relații, emoții frumoase, umor, timp petrecut împreună, râs din toată inima, natură. Nu vreau să sune mistic, dar căutați să deslușiți profunzimile existenței și ale propriei ființe, să vă bucurați de lucrurile simple și să fiți buni.

Suntem o societate de idioți funcționali pentru că învațăm dogmă și efecte, fără a ne gândi la cauzele din spate, fără a ne gândi la ce a declanșat un fapt sau o teorie.

Suntem în era caracterizată de oboseală decizională. Cu alte cuvinte, alegerile pe care le avem zilnic de făcut depășesc capacitatea noastră de a le gestiona. Așa că, intrăm pe pilot automat, devenim mecanici, funcționali și robotici. Efortul de a gândi e mult prea costisitor pentru noi. Momentele scurte de luciditate le avem, poate, în fața morții, când tot bruiajul continuu al vieții se oprește. Aici încep regretele cu tentă de disperare. Cu gustul metalic al dezamăgirii și irosirii.

E un lux gândirea critică într-o societate în care bifarea cât mai multor task-uri a devenit etalonul valorii personale. Valoarea ta ca om nu e dată de măsura în care corespunzi așteptărilor și nevoilor celor din jur, ci e dată de existența ta și potentialul pe care îl valorifici, ce ai tu de oferit lumii. O citez pe Mary Oliver care e în asentimentul meu: “Spune-mi ce ai de gând să faci/ Cu a ta viață săbatică și prețioasă.”

Realitatea e că nu avem politica gânditul de pe băncile școlii, instituție care nu urmărește decât ingurgitarea de informații pe care le vomiți apoi la teste, teze sau clasicele examinări orale. Când abandonăm rațiunea, devenim infantili, iar un om infantil e o imagine de plâns. O societate infantilă e o societate care se auto-distruge. În romanul alegoric “Ferma animalelor” a lui George Orwell, măgarul muncește atât de mult, fără a-și pune vreo întrebare, încât, bolnav de epuizare ajunge la abator. Câteodată, banii costă prea mult.

Ascultăm și reproducem dogmatic, abandonând gândirea critică și gândirea de tip cauză – efect. Nu e simplu să ieși din zona de confort, să îți pui întrebări sau să stai șapte ani ca Buddha sub un copac până pătrunzi înțelesurile vieții.

Cognito ergo sum. Cuget, deci exist, a spus Descartes acum aproape 500 de ani. Poate fi al naibii de greu, te provoacă la a-ți deschide mintea, a-ți depăși limitele și a le descoperi. Vezi cât de mic ești, cât de trecător și ce important e să fii omul care își împlinește menirea pe care o are aici, în locul ăsta și lângă oamenii care îl înconjoară.

Oamenilor le este mai frică de un om care gândește decât de un kamikaze. E rar practicat sportul gândirii cu mintea ta, pentru că suntem înconjurați de certitudini pe care nu le-am pus o secundă sub semnul îndoielii. Bukowski, ai legătura: “Problema cu lumea este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în timp ce oamenii proști sunt plini de încredere. ”

Să nu creadă cineva că de la mine putere m-am trezit, a fost investiția unui tip care m-a învățat să gândesc, să am curaj și îndrăzneala de a deveni. Un mentor nu îți spune ce să gândești sau cum, ci doar îți prezintă fapte și alternative, trage de mintea ta și nu te lasă să complaci în mediocritate.

Sigur, m-a mai învățat și alte lucruri, dar despre acelea voi vorbi cu altă ocazie.

Ne naștem tabula rasa, vorba lui Locke, sau suntem împovărați de moștenirea strămoșilor noștrii preistorici? Poate dacă aruncăm un ochi în bagajul milenar pe care-l avem încrustat în genele și hormonii noștri, ajungem să ne înțelegem mult mai bine comportamentul ce pare a-și avea bazele formării în timpuri preistorice.

Pot fi schimbate în decenii sau secole ceea ce s-a sedimentat vreme de zeci și sute de milenii? Cel mai probabil nu, iar cert este că nu ne putem sustrage amprentei pe care o purtăm încrustată în noi. Atâta timp cât nu ne vom cunoaște natura și modul de dezvoltare vom comite aceleași erori, înșelați fiind de perversa iluzie că progresul tehnologic sau dezvoltatea medicinei au dus la schimbări semnificative în comportamentul sau modul nostru de gândire.  

E fascinant să observ cum comportamente stereotipe de gen, comportamentele adaptabile, funcționale sau nefuncționale (acum) își au originea în urmă cu zeci de mii de ani în urmă, loc, timp și spațiu în care s-a format psihologia noastră și modul de gândire.

Sigur, e mult spus mod de gândire, atunci când în fața pericolelor iminente reflexele și instinctele primau, iar scopul suprem al existenței era ducerea mai departe a genelor prin asigurarea de urmași. Un număr cât mai mare de urmași în speranța că cel puțin câțiva vor supraviețui bolilor, cataclismelor naturale și animalelor sălbatice, ducând specia mai departe.

Prima formațiune a creierului este creierul reptilian, cel responsabil de comenzile luptă sau fugi. Luptă ca să trăiești pentru a-ți asigura cât mai mulți urmași, luptă pentru a supraviețui ca să-ți hrănești familia, aparținătorii și tribul, luptă pentru că tu ești forța brută care asigură paza și protecția perimetrului locuit care e pus față în față cu vicisitudinile naturale și animalele sălbatice. Cu alte cuvinte, luptă pentru că poți, spre deosebire de femeie care asigură creșterea urmașilor, pregatirea hranei și ambianța colibei sau peșterii, tu ai construcția fizică mult mai bine dezvoltată pentru a face asta. Femeile sunt în medie cu 12 centimetrii mai joase decât bărbații, mai ușoare cu 20% , iar masa mușchilor scheletici e cu 40-45% mai mică.

Luptă sau fugi. Fugi pentru că în câteva fracțiuni de secundă realizezi că în loc să mănânci tu animalul din fața ta, ești tu pasibil de a fi mâncat de el. Fugi pentru că animalul din fața ta sau pericolul iminent e mult mai puternic decât resursele tale. Fugi pentru că mărimea și greutatea lui e de câteva zeci sau sute de ori mai mare decât marimea și greutatea ta. Fugi pentru că forța și violența lui întrec cu mult forța și violența ta.

Aici, în era paleolitică, am învățat că împreună suntem o forță. Am învățat relativ repede că vânând în grup șansele de a supraviețui creșteau exponențial și pierderile de vieți erau mai puține. Aici am învățat trăitul și vânatul în grup este mult mai productiv decât trăirea pe cont propriu, singur.

Creierul reptilian ne-a asigurat supraviețuirea fizică: ne-am marcat teritoriul și l-am apărat cu violență, cu prețul vieții chiar. Într-o logică nietzscheană, ceea ce nu ne-a omorât, ne-a făcut mai puternici.

A doua formațiune a creierului este creierul de mamifer, întâlnit la majoritatea specilor de mamifere, și implicit la om. Este sistemul limbic și este responsabil de majoritatea emoțiilor noastre, începând cu cele universale (recunoscute la toate popoarele și triburile de pe planetă): furie, bucurie, tristețe, frică, dezgust, surpriză, rușine, curiozitate și dispreț. Dar și atracția sexuală, gelozia sau posesia și atașamentul față de pui.

Emoțiile sunt superioare instinctelor și au apărut mai târziu în dezvoltarea noastră, în era neolitică, care a fost cea mai lungă perioadă din ontogeneza noastră, de aici și accepțiunea că suntem conduși de emoții și sentimente.

A treia formațiune și ultima a creierului nostru este neocortexul. Neocortexul este responsabil cu rațiunea, gândirea și deciziile logice. De reținut că deseori folosim gândirea și rațiunea doar pentru a ne justifica deciziile luate pe baza emoțiilor, de aici expresia: “Rațiunea este sclava pasiunilor”.

Tot aici există emoțiile superioare ca empatia, iubirea spirituală sau compasiunea. De aici distincția între emoțiile inferioare, brute și emoțiile superioare, evoluate. Sau conflictul dintre dragostea instinctuală, emoțională, eros și dragostea superioară, evoluată, agape.

De unde lipsa de sens din secolul nostru și nihilismul fără precedent care se ridică precum lava dintr-un vulcan sub presiune? Dacă nu mai ești pus față în față cu provocarea zilnică de a supraviețui, datoria ta este să găsești un sens al vieții personale într-un univers lipsit de sens intrinsec. Nu am fost născuți pentru introspecție și analiză de sine, acestea fiind instrumente dobândite relativ recent, pentru a ne adapta unei alte ere cu provocări fundamental diferite de supraviețuire. Astăzi nu mai vânăm mamutul, dar “vânăm” la fel de asiduu slăbiciunile colegului pentru a-i lua locul în corporație, de exemplu.

Pentru a înțelege prezentul e cert că nu putem face abstracție de trecut și de ceea ce a însemnat pentru noi de-a lungul a milioane de ani.

Cunoașterea complexității și varietății naturii umane înseamnă toleranță față de cele mai diverse aspecte ale existenței umane. Presupune să te pui de partea cealaltă a baricadei, să vezi comportamentele și rațiunea din spatele acțiunii dintr-o perspectivă neutră.

Să fim mai îngăduitori și mai toleranți, deci, conștienți fiind că suntem toți oameni în devenire.