Eu, tu, noi toți facem parte din lumea asta numai bună de dus de dus la terapie individuală și/sau de grup.
Nu cred în ipoteza care susține că suntem stricați fundamental, chiar dacă de multe ori am simțit până în măduva oaselor că sunt defectă, ireparabilă, greșită.
Scriam acum ceva timp într-un articol o idee similară.
La scurt timp, un prieten îmi scrie că nu poate înțelege care este cauza suferinței mele: sunt tânără, frumoasă, deșteaptă, am crescut într-un oraș frumos, am mers la o școală bună, pare că vin dintr-o familie frumoasă, de ce răzbate atâta suferință printre rânduri?
Îi spuneam asta surorii mele și râdeam amândouă, ca să nu plângem. Ne-am propus, în urmă cu mult timp, să scriem o carte despre întreaga noastră familie (visăm și noi la un Pulitzer, nu daț’ cu piatra), iar ultima dată, am zis că e musai să o scriem. Să neutralizăm cumva toate suferințele care, chiar dacă și-au pierdut din intensitate, la răstimpuri ies prin toți porii și ne răvășesc.
Ne luăm una pe alta la analizat și mai mereu ajungem la aceeași concluzie elementară: Fată, avem nevoie de terapie!
Apoi ne luăm numeroșii prieteni, cunoștințe care îmi cer ajutorul și ajungem mereu la aceeași concluzie: Ai nevoie de terapie! Eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele.
„Mă întorc spre ceilalți știind că toți suntem împovărați de secrete dureroase – vina pentru ce am făcut, rușinea pentru ce nu am făcut, dorința puternică de a fi iubiți și prețuiți, profunda vulnerabilitate, nesiguranță și teamă. Când întâlnesc indivizi plini de vanitate sau de propria importanță sau înnebuniți de oricare din miriadele de pasiuni mistuitoare, intuiesc durerea secretelor lor fundamentale și nu simt nevoia să-i condamn, ci compasiune și, mai presus de toate, sentimentul de conexiune”, scrie Irvin Yalom.
Sunt voci numeroase care spun că am trăit bine mersi (discutabil) zeci de mii de ani și fără psihologi și psihoterapeuți care să ne întoarcă copilăria, adolescența, viața, trăirile și sentimentele pe toate părțile. Hai, lasă-mă cu fițele omului modern, e atitudinea afișată.
Și pe bună dreptate, așa este, au trăit bunicii, străbunicii și proto-strămoșii noștri fără servicii de sănătate mintală.
Din fericire, evoluția nu a așteptat psihologii pentru a face față provocărilor diverse ale vieții, dezvoltându-și propriile mecanisme de apărare și protecție în fața diverșilor stresori. Lucru minunat, evolutiv, cu sens.
Dar la fel cum în orice alt domeniu lucrurile evoluează, așa s-a întâmplat și în domeniul sănătății mintale.
De ce ai telefon inteligent? Străbunicii tăi nu au avut nevoie de unul, au trăit foarte bine și fără telefon. Dar mașină (de spălat haine, vase) , laptop, conexiune la internet, toată aparatura din casă și toate serviciile care există de maximum 50 de ani?
Oamenilor care aduc argumentul acesta în discuție, le spun să meargă la stomatolog și să-l roage să nu folosească anestezic la o extracție. Că doar e o invenție modernă, mult timp nu s-a folosit anestezicul în extracțiile dentare.
Am dat exemplele acestea, pe alocuri extreme, tocmai pentru a sublinia primitivismul argumentului.
Sigur, există voci și teorii care afirmă că în trecut incidența tulburărilor mentale era la fel de numeroasă ca acum, doar că nu exista educația, instrumentele și specialiștii necesari pentru prevenție, diagnosticare și tratament.
Aceeași situație este valabilă și în cazul medicinei.
Fiecare avem suferințele noastre acute, cronice, defectele caracteriologice și povestea de viață plină de o încărcătură nu tocmai constructivă, în cele mai multe cazuri.
Psihoterapia este profesia care alină disperarea umană, ca să-l citez, a câta oară, pe Yalom.
Uneori, obișnuiesc să stau câteva minute la sfârșitul zilei să mă autoanalizez. Mă întreb dacă am învățat ceva astăzi, dacă sunt mulțumită de mine, unde mă pot perfecționa, unde am greșit, ce pot schimba, dacă trăiesc în acord cu scopurile mele, cât de satisfăcută sunt de viața mea. Mi-ar plăcea să o fac mult mai des, recunosc, pentru că mă ajută ca la sfârșitul zilei să-mi ajung sufletul din urmă.
Cred în puterea autoeducației și a schimbării personale, oricâte intemperii ți-a rezervat viața.
Cred că orice gând disfuncțional, asumpție dezadaptativă și schemă emoțională distorsionată poate fi schimbată.
Cred că poți construi o viață bună și cu sens.
Dar toate aceste componente sunt apanajul conștientizării. Terapia te ghidează în drumul către tine, iar asta include descoperirea valorilor tale și a unui scop al vieții.
Trăim cu iluzia autocunoașterii, dar realitatea este că ajungem să ne cunoaștem în situații foarte specifice de viață.
De exemplu, cel mai bun test de personalitate are o predicție de aproximativ 40% la situații generale, nu specifice.
De ce?
Pentru că situațiile specifice ne definesc. Acesta este un motiv pentru care nu cred în răspunsurile la întrebarea: Ce ai face în situația în care… ?
În spiritul Auschwitz-ului, dacă tot l-am vizitat recent, spunea un prizonier ieșit din lagăr că atunci când vedea un om obișnuit pe stradă se întreba mereu ce ar fi făcut acel om dacă era un ofițer nazist. Cum s-ar fi comportat? Există o vorbă care spune că cei mai morali oameni sunt cei care nu au trecut prin multe. Într-un mediu ermetic, într-o seră, nu ai conștiența și dimeniunea exactă a ce ești.
Pentru că situațiile extreme ne oferă o măsură mai exactă a ce suntem, iar pe lângă situațiile extreme, mai există valorile care ne oferă acces la o mulțime de informații despre noi.
Valoriile exprimă domenii semnificative din viața personală, domenii specifice, aliniate la scopuri și dorințe. Valorile arată spre ce te întrepți când nu mai fugi de nimic.
Jung, parcă, spunea că cel mai bun medic e pacientul vindecat.
Merge(m)ți la terapie, oameni buni!
Vă veți mulțumi într-o zi cu ploaie, când vă veți uita la voi și veți zâmbi.
