Category: Educatie in stil feminin

Atunci când nevoile urgente și imediate, precum găsirea hranei, conservarea vieții și un acoperiș deasupra capului, sunt asigurate, energia și atenția noastră se concentrează pe nevoile de autoactualizare. Promotorul acestui concept este psihologul american Abraham Maslow, care explică, astfel, dorința de autoactualizare: „Ceea ce un om poate fi, el trebuie să fie”, adică preocuparea pentru dezvoltarea autonomiei, existența valorilor, bucuria care derivă din trăirea vieții și contribuția în lume. 

Rănile fizice sunt vizibile, iar preocuparea noastră pentru tratarea lor este o prioritate, însă rănile emoționale (sau sufletești, așa cum sunt numite popular) sunt la fel de reale. Uneori, le purtăm o viață întreagă fără să le tratăm, fără să le înțelegem sau să le vindecăm. De aceea, preocuparea de a accesa starea de bine emoțional, prin procesarea traumelor sau durerilor suferite timpuriu, este legitimă.

Patternuri emoționale

Fiecare dintre noi a traversat, de-a lungul vieții, o serie de situații și evenimente care ne-au produs emoții negative, justificate până la un punct, dar care e posibil să fi depășit intensitatea normală și să ne creeze disconfort pentru o perioadă lungă. Există patternuri emoționale pe care le perpetuăm, uneori, întreaga viața, pentru că le-am dobândit timpuriu și fac parte din sistemul nostru automat de funcționare. Modul în care am fost iubiți în primii ani de viață, până când funcțiile cognitive au fost suficient de dezvoltate astfel încât să procesăm experiențele prin care trecem, ne determină modul în care simțim, iubim și acționăm mai târziu, altfel spus alegerile, deciziile.

O copilărie în care am fost abandonați, neglijați, abuzați, neiubiți, criticați, devalorizați sau nedoriți, compune un puzzle haotic care, în viața adultă, necesită înțelegere, prelucrare emoțională și cognitivă.

Atunci când vine vorba de o copilărie nefe­ricită, traumatică chiar, ceea ce nu procesezi transmiți mai departe în relațiile și mediul tău de viață. De aici situația clasică în care copilul cu un tată alcoolic ajunge la rândul lui alcoolic ori dependent de alte substanțe sau comportamente distructive.

Vindecarea emoțională presupune întoarcerea spre tine cu blândețe, introspecție și atenție la ce a generat durerea inițială. Înțelegerea cauzelor și alegerilor determinate de ele te ajută să-ți regândești viața, să iei noi decizii, să te redescoperi. Procesul de vindecare este susținut de competența emoțională, concept introdus de Gabor Maté, care îl definește ca „rămânerea în relație cu mediul nostru într-o manieră responsabilă, în care nu ne victimizăm sau sabotăm”.

Vindecare în șapte pași

În sprijinul acestui proces, care nu se dovedește a fi simplu, ușor sau de scurtă durată, Gabor Maté, cel care a lucrat de-a lungul a zeci de ani cu persoane dependente de diverse substanțe, și nu numai, propune șapte pași pentru restaurarea emoțională.

Acceptarea vine ca o declarație de armistițiu pentru toată perioada în care ne-am întrebat de ce mie?, ce am făcut, sau nu, ca să merit asta? Sau alte întrebări similare. Prin acceptare, noi spunem că aceasta este durerea noastră, adevărul și experiența prin care am trecut. E un fapt care s-a petrecut, nu-l mai pot schimba sau anula.

Conștientizarea reprezintă adevărul emo­țional față de ce s-a întâmplat atunci și ce ți se întâmplă în prezent, care sunt repercusiunile. Cum ți-a schimbat viața acel eveniment, ce convingeri și comportamente a generat.

Furia este emoția caracteristică manifestată în situații de nedreptate. Este o emoție firească și adaptativă, însă o putem face printr-o exprimare sănătoasă, adică prin excluderea reprimării sau exagerării, care nu sunt soluții viabile pentru vindecare. Reprimarea furiei înseamnă negarea sau ascunderea ei. Ne este rușine de ceea ce simțim sau credem că am meritat acea nedreptate.

Exagerarea furiei înseamnă că o las să-mi inunde toate aspectele vieții și să mă umple de amărăciune sau dorință de răzbunare. De aici, implicit concluzia că ceea ce simți con­tează și are un sens prin prisma experienței tale.

Autonomia. O bună parte din cei care au traversat situații dureroase de-a lungul timpului au dificultăți serioase atunci când vine vorba de a stabili limite personale și de a-și exprima autonomia. Practicarea autonomiei înseamnă că suntem conectați la noi și la nevoile noastre, nu suntem doar atenți la celălalt. Trebuie să știi ce-ți este benefic și ce-ți face rău în acest proces, adică să spui ce te deran­jează, ce-ți face bine, cum vrei să fii tratat, toate acestea fără agresivitate sau pasivitate, ci cu asertivitate. Asertivitatea înseamnă comunicarea onestă a dorințelor și nevoilor tale, înseamnă respect față de tine și corpul tău.

Atașamentul. Convingerea că suntem de neiubit este înrădăcinată în mintea noastră, iar pentru a o destructura este necesară dezvoltarea unei conexiuni sănătoase cu celălalt. Suntem răniți într-o relație și ne vindecăm tot cu ajutorul unei relații (sau relațiilor). Ne vindecăm cu ajutorul conexiunii care se produce între doi oameni și al modului minunat în care simțim și trăim acceptarea necondițio­nată și iubirea.

Declararea a ce sunt este o conștientizare a identității mele profunde, o valorizare, inde­pen­dentă de personalitatea, abilitățile, abate­rile, realizările sau derapajele umane. Această declarație destructurează credința funda­men­tală că trebuie să ne justificăm existența. Ești valoros intrinsec este mesajul vital pe care trebuie să îl primești.

Afirmarea reprezintă modul în care creativitatea noastră este în conexiune cu lumea înconjurătoare. Pentru a ne simți împliniți și satisfăcuți, fericiți, urmărim să ne punem amprenta în această lume într-o manieră irepetabilă și unică. Dorim să ne manifestăm talentele, abilitățile și aptitudinile pentru a oferi lumii o parte din noi.

De asemenea, legătura cu natura, acțiunile caritabile, căutările spirituale și dorința de a găsi sens în acțiunile noastre reprezintă tot o modalitate de a ne afirma existența și unicitatea în lume.

Pașii enumerați mai sus sunt simpli, evidenți și totuși atât de complecși atunci când vine vorba de a ne restructura viața, de a ne opri din alergarea frenetică în care suntem angajați și a ne analiza rănile emoționale.

Pentru o viață fericită, vindecarea emo­țio­nală nu este o opțiune de neglijat.

O viață împlinită presupune parcurgerea acestui proces, iar ca orice parcurs, necesită energie, timp și resurse. Însă, la capătul lui, vei descoperi că a meritat din plin.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Într-o societate ghidată aproape exclusiv de o gândire rațională și utilitară, emoțiile au devenit o extensie deranjantă a personalității, un obstacol în calea atingerii obiectivelor sau, mai rău, un sabotor al comportamentului. Uităm că emoțiile vin cu un mesaj important despre interiorul nostru și sunt ca o busolă atunci când vorbim despre luarea unor decizii sau schimbări în viața noastră.

Noi evaluăm lumea exterioară prin prisma lumii interioare, iar tulburările de spectru emoțional, precum depresia sau anxietatea, au o pre­valență ridicată în prezent. Unul din trei oameni suferă de anxietate de-a lungul vieții, după cum arată cele mai recente statistici din Statele Unite ale Americii și Europa.

Emoțiile sunt procesări foarte vechi și extrem de rapide din punct de vedere filogenetic. Au ca prim rol managementul vieții, acela de a evalua dacă stimulul e periculos sau nu, evaluare care trebuie să se producă în mai puțin de o secundă. Detectăm pericolul cu o ușurătate extraordinară, tocmai din rațiuni de conservare a vieții, a integrității corporale. Situația este similară și în cazul depresiei. Trăirea simptomelor depresive este mesajul emoțional al creierului că resursele sunt consumate, că este timpul să te retragi, să-ți refaci resursele și apoi să revii cu forțe proaspete. Emoția este produsă de un organ inteligent, creierul, deci ceea ce simți are un înțeles și un sens într-un context particular. 

Emoțiile ne predispun spre acțiu­ne, iată o altă funcție a lor. Suntem ghidați de ceea ce simțim, într-o măsură mai mică sau mai mare, în funcție de temperamentul și personalitatea fiecăruia. Liderii, atunci când îndeamnă spre acțiu­ne, fac apel la emoții. Prima dată produci emoții, apoi oferi argumente raționale pentru a mobiliza la acțiune. 

Cu ajutorul emoțiilor, noi comunicăm. Suntem veseli, triști, mul­țu­miți sau supărați, toate aceste stări se citesc pe fața noastră prin expresii însoțite de comportamente și atitudini. Emoțiile sunt ochelarii care măresc, micșorează, distorsionează, colorează lumea, evenimentele și, mai ales, oamenii. 

Managementul relațiilor, mediat de trăirea emoțiilor 

Experimentarea emoțiilor într-un grup crește coeziunea grupului. Pentru grupuri unite, coezive, este nevoie de un dușman comun sau de un idol. În funcție de scopurile, valorile și principiile mele, evaluez lumea înconjurătoare, oamenii, relațiile. Într-o imagine mai plastică, fiecare stă într-un puț și vede doar bucata de cer care se află dea­supra. Când ieși din mediul tău familiar, confortabil, reușești să vezi o parte din imaginea de ansamblu. 

Se impune o discuție despre semnificația emoțiilor care se referă la valența pozitivă, negativă sau neutră a emoțiilor, cât de intensă este trăirea emoțională și ce semni­ficație are, adică diferența dintre bucurie și furie, diferența dintre fericire și tristețe. De asemenea, emoțiile ne predispun la acțiuni specifice: frica ne conduce spre acțiunea de luptă, fugă sau „înghețare”. Furia ne predispune spre acțiunea de a distruge sau agresa. 

Emoțiile sunt semnificative pe axa neurofiziologică (biologică), cognitivă (gânduri, scenarii, imagini), comportamente (de evitare, de apropiere) și trăirea subiectivă a lor, cum sunt percepute de către individ. 

Cum putem amplifica trăirea emoțională 

Estetica vieții se referă la cum trăiești, iar o viață fericită, împlinită, este una colorată de emoții pozitive funcționale și negative funcționale, adică emoții trăite la o intensitate adecvată în raport cu contextul.

Dacă vrei să-ți crești inteligența emoțională, expune-te la stimuli emoționali: mergi la teatru, la operă, vizitează galerii de artă. Tot ce înseamnă expunerea la artă crește emoționalitatea și o amplifică. 

În al doilea rând, diminuează centrarea pe rezultate și mută focusul pe ceea ce simți. A te centra exclusiv pe rezultate te va face orb la ce simți în legătură cu un anumit context. 

Centrează-te pe ceilalți. Avem maximum 15 oameni cu adevărat importanți și semnificativi în viața noastră, oameni a căror părere contează, persoane cu care avem raporturi emoționale puternice. Investește în ei, cunoaște-i în profunzime, accesează experiențe alături de ei. 

Înțelege și analizează emoțiile celuilalt și ale tale. Urmărește indiciile emoției și pune totul în context pentru a înțelege cauza.

Ce sunt emoțiile:

– procesări foarte vechi și extrem de rapide;
– sunt produse de un organ inteligent, creierul;
– au un prim rol, acela de management al vieții;
– predispun la acțiuni (frică, furie etc.); 
– ajută la comunicarea interumană;
– sunt semnificative pe axa neurofiziologică, cognitivă, comportamentală și trăirea subiectivă;
– experimentarea emoțiilor într-un grup crește coeziunea acestuia;
– sunt ochelarii care măresc, micșorează, distorsionează, colorează lumea, evenimentele și oamenii.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Simțul proprietății se dezvoltă în noi încă de la cele mai fragede vârste, iar satisfacția pe care o simțim când posedăm un obiect se compară cu puține lucruri. Suntem atașați de obiecte și pentru că ele exprimă mai mult decât ceva strict utilitar și funcțional.

Obiectele (jucării sau accesul la experiențe) au reprezentat încă din copilăria noastră baza sistemului de pedeapsă și recompensă, iar creierul a extras gramatica următoare: mai multe obiecte înseamnă un comportament bun, dezirabil, o recompensă, ceva care-ți generează plăcere.

Achizițiile reprezintă și o plasă de siguranță, un antidot pentru neiubire și singurătate, mai ales dacă am avut o copilărie cu mari lipsuri afective. Ne place să deținem lucruri, ele sunt previzibile și nu ne dezamăgesc, spre deosebire de oameni sau circumstanțe. Ne atașăm de lucruri, oamenii nu sunt siguri și ne pot răni. Lucrurile, însă, nu ne pot răni, dar nici nu ne vor oferi dragoste, acceptare sau aparte­nență, fapt pentru care iluzia sigu­ranței trebuie hrănită constant și de aici se conturează deja premisele unei dependențe de lucruri. 
 

Dependența de shopping

Pe fondul unei vulnerabilități psihologice putem dezvolta mai târziu dependența de shopping. Fiecare obiect pe care l-am cumpărat ne-a furnizat o mică bucurie, o descărcare de dopamină (supranumitul hormon al recompensei), iar aceasta a dus la dorința de a experimenta mai mult acele sentimente plăcute (cel puțin pe moment), până am devenit de­pen­denți de cumpărături, de expe­riența în sine. Credem că mai multe cumpărături înseamnă mai multă fericire, mai multă satis­facție. Cel puțin așa ne spune creierul pe moment, iar apoi începe cursa pentru următoarea achi­ziție.

Sistemul capitalist în care trăim nu face deloc lucrurile mai ușoare pentru noi. Ne trezim într-un cerc vicios: vrem mai mulți bani pentru cumpărături, muncim mai mult și apoi ne alinăm cumpărând lucruri de care nu avem nevoie, dar pentru o clipă aduc o brumă de împlinire, uitare sau alinare.

Daniel Kahneman și Amos Tversky au studiat de-a lungul a zeci de ani, prin experimente, comportamentul de cumpărare și au tras câteva concluzii.

Suntem tributari efectului de deținere (endowment effect), adică pentru simplul fapt că posedăm un obiect credem că el este mai valoros decât prețul lui obiectiv. De ce? Pentru că noi încărcăm un lucru de semnificație: este al nostru și în consecință are o poveste, un trecut, o istorie.

De asemenea, ne influențează tipul de reprezentare aleasă, atunci când vrem să prezentăm avantajele sau dezavantajele unui produs, o situație obiectivă sau un aspect aleatoriu al realității. Realitatea se poate prezenta statistic, calitativ, cantitativ, poetic, dar același con­ținut prezentat într-un mod diferit duce la decizii diferite.

„Conturi mintale”

Richard Thaler, economistul care a luat Premiul Nobel pentru economie în anul 2017, a introdus conceptul de conturi mintale (mental accounting), care se referă la faptul că noi calculăm și comparăm încontinuu ceea ce se întâmplă în viața noastră: avem realizări în­tr-un domeniu și pierderi în alt domeniu. Atunci când ești întrebat ce faci, în mai puțin de o secundă creierul face compensări între conturi: da, îmi merge bine în carieră, avansez, dar relația cu copilul meu se răcește tot mai mult, deoarece nu mai am timp pentru el. De aceea, câștigurile financiare mai mari sau deținerea mai multor lucruri nu înseamnă neapărat o calitate a vieții mai bună, ci mintea pune totul într-un context care are sens. Într-un context pe care îl calculează și analizează cu date din toate domeniile vieții.

Este important să specific că, atunci când vine vorba de câștig, devenim conservatori, iar atunci când vine vorba de pierdere, riscăm mai mult. Cu alte cuvinte, mă doare mai mult ceea ce pierd, decât mă bucură ceea ce câștig.

Mintea umană este un designer al realității, adaptându-se continuu și construind noi strategii de dezvoltare. Euristicile și biasările nu sunt o expresie a iraționalității umane absolute, ci sunt o expresie a soluțiilor care au funcționat odată. Când cunoaștem resorturile din spate, ne poate fi mai ușor să vedem „logica” din spatele comportamentului și să găsim rezolvări. 

Soluții

În primul rând, autoanaliza: de ce am nevoie să achiziționez lucruri mereu?; ce goluri încerc să umplu?; care sunt nevoile mele psihologice?; ce alternative pot găsi la comportamentul de achiziție compulsivă?

Mulțumirea pentru ceea ce ai deja. Probabil, acum deții lucruri la care în urmă cu câțiva ani doar visai. Ai tot ce-ți este esențial și, probabil, dacă mâine mai mult de jumătate din posesiuni ți-ar fi luate, nu ai simți o scădere a calității vie­ț­ii. Numeroase studii efectuate de Martin Seligman, promotorul psihologiei pozitive, arată că dacă timp de câteva săptămâni îți notezi undeva cinci aspecte din viața ta pentru care ești mulțumitor, înregistrezi o creștere semnificativă a calității vieții.

Chemarea către minimalism nu înseamnă că militez pentru austeritate, ci pentru o viață mai con­ș­ti­­entă, pentru cumpărături mai inteligente, pentru simplitatea care ne îmbunătățește viața și ne apropie de esențial. Definirea esenția­lului pentru viața noastră este un exercițiu care trebuie făcut individual, în liniște, cu atenție și con­ș­tiență.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

A fi prezent și conștient de ceea ce faci a ajuns ca astăzi să reprezinte una dintre provocările majore ale vieții, deoarece suntem asaltați de o mulțime de stimuli prin intermediul analizatorilor vizuali, auditivi, olfactivi, tactili și kinestezici, iar pentru a-i procesa, creierul nu îi poate analiza și cataloga în profunzime, astfel încât ajungem să primim o mulțime de informații pentru care nu avem resursele fizice și chimice (de timp și energie) pentru a le procesa.

Cantitatea de informație primită în secolul XXI este enormă pentru psihicul nostru încă neadaptat la un asemenea flux și vine la pachet cu o serie de costuri care inițial au fost ascunse și neglijate, însă acum reprezintă o serioasă problemă pentru specialiștii în sănătate mintală și nu numai.

Care sunt costurile accesului și expunerii continue la informație? În primul rând vreau să specific că vorbim despre adulți, nu despre copii. La copii accesul necenzurat la utilizarea gadget-urilor are o serie de alte costuri despre care vom vorbi pe larg într-un alt articol.

De-a lungul timpului a deține informații a fost esențial pentru stabilirea relațiilor sociale și a fructifica la maximum fiecare oportunitate. De fiecare dată când primeam o informație nouă, creierul nostru secreta dopamină, așa zisul hormon al recompensei.

Însă, acum câțiva ani sau zeci de ani, informația era relativ puțină și accesul la ea era limitat sau cenzurat, astfel încât nu am ajuns să dezvoltăm dependența de informație, cum se întâmplă astăzi, când stăm poate ore întregi adunate într-o zi și doar citim știri, articole sau vedem poze și evenimente din viața prietenilor sau vedetelor preferate. Am ajuns dependenți de picătura de dopamină pe care creierul o secretă la fiecare informație nou primită. E un cerc de întărire pozitivă care se auto-alimentează.

Vorbim aici despre „Sindromul Fear of Missing out”, adică teama sau frica de a nu pierde informații din media, în special, frica de a nu rata ceva important, frica de a fi exclus din ceea ce înseamnă fluxul informațional zilnic care se vehiculează pe rețelele de socializare și nu numai. Practic, este teama de a pierde conexiunea cu ceilalți, cu lumea.

De aici derivă o serie de probleme, ca dependența de tehnologie sau inabilitatea de a te concentra pe o sarcină, deoarece creierul „sare” din sarcină în sarcină, obișnuit fiind cu recompense mici, dar constante.

Ați încercat vreodată să numărați de câte ori vă opriți din ce aveți de făcut doar pentru a citi o știre sau a verifica ce mai este nou pe rețelele de socializare? V-ați monitorizat măcar o săptămână timpul pe care îl petreceți pe Facebook, de exemplu?

Există aplicații în acest sens și vă recomand instalarea uneia, pentru a vedea în ore și minute care este media timpului petrecut online.

Am putea vorbi și despre faptul că performanța nu există acolo unde focusul și concentrarea nu sunt prezente un timp mediu spre lung, ori acest fapt este deseori extrem de dificil în contextul bombardării cu stimuli de tot felul.

Pe fondul acestor dificultăți a apărut tot mai imperios nevoia de a fi prezent, de a face exerciții care să ne ancoreze în momentul prezent. Deși poate părea un trend foarte nou, mindfulness-ul există sub alte denumiri de mii de ani și a fost practicat în mod deosebit în culturile orientale, dar odată ce s-au studiat și analizat prin studii experimentale beneficiile practicii mindfulness, cultura vestică și cea estică s-au deschis tot mai mult spre această practică în viața de zi cu zi și a o integra în diverse protocoale clinice adresate persoanelor ce suferă de tulburări mintale. 

Mindfulness-ul în sistemul filosofic budist pornește de la Cele Patru Adevăruri Nobile: viața înseamnă suferință, suferința vine din dorință, pentru a elimina suferința trebuie să eliminăm dorința și eliminăm dorința prin urmărirea Căii Marga, care presupune viziunea corectă, intenția corectă, vorbirea corectă, acțiunea corectă, stilul de viață corect, efortul corect, mindfulness corect și concentrarea corectă.

De la această bază, Kabat și Zinn (2003) definesc mindfulness-ul ca recâștigarea momentului prezent prin conștientizarea care rezultă din orientarea atenției în momentul prezent, fără judecăți de valoare, adoptând o perspectivă relaxată și detașată.

S-a pus întrebarea de ce funcționează această tehnică în protocoalele clinice, iar mecanismele care produc schimbări, analizate de Vago și Silbersweig (2012), au fost următoarele: intenție și motivare, capacitatea de a fi parte a unei experiențe, reglarea atențională, adică schimbarea atenției de pe unii stimuli (impulsuri), reglare emoțională prin creșterea conștientizării, clarității, acceptării, modulării și expresiei emoționale, consolidarea memoriei, reinterpretarea stimulilor și reducerea ruminării, creșterea prosociabilității prin cultivarea autocompasiunii pentru sine și ceilalți, reducerea atașării sau adoptarea perspectivei observatorului.

Se vorbește despre tehnicile de mindfulness ca și un antidot al suferințelor emoționale, cauzate în principal de ancorarea în trecut, preocuparea excesivă pentru viitor, pierderea și neacceptarea prezentului.

Câteva exerciții simple de mindfulness:

Trenul: imaginează-ți că vezi un tren care trece în depărtare; la fel ca vagoanele, gândurile tale vin și trec, vin și trec…

Pietricica de lângă râu: imaginează-ți că ești o pietricică de lângă un râu; cum se aude apa? cum se simte să fii acolo?; la fel ca apa, gândurile vin și trec…

Mindful eating: aplicabil la orice mâncăm, iar aici ne luăm timp să vedem mâncarea, să o mirosim, să vedem ce textură are, cum ne simțim, cum e anticiparea mâncării, ce gust are și ce senzații îmi transmite.

Este important să specific că efectele acestor exerciții se văd după mai multe repetări și schimbările majore se observă după integrarea practicii mindfulness în viața de zi cu zi.

La fel cum în prima perioadă a vieții avem o serie de nevoi alimentare specifice și nevoia de grijă atentă și susținută din partea părinților în fragila explorare a lumii înconjurătoare, la fel avem și o serie de nevoi psihologice care se cer a fi satisfăcute și care creează modele mintale ce se generalizează și stabilizează, iar acestea se vor regăsi în interacțiunile și relațiile semnificative de mai târziu.

Nevoile psihologice esențiale la care facem referire sunt explicate mai pe larg de psihologul și psihoterapeutul Gáspár György, în cartea sa „Copilul invizibil”.

Conectare emoțională

În primii doi ani de viață, cele mai importante nevoi sunt: căldura relațională și disponibilitatea emo­țională. Satisfacerea acestor nevoi construiește intimitatea specifică dintre copil și părinte, ducând la formarea unui atașament sănătos.

Conectarea cu persoana de refe­rință hrănește sistemul limbic, care la rândul lui hrănește cortexul prefrontal și, astfel, se dezvoltă treptat limbajul și ceea ce numim funcții cognitive superioare, specifice fiecărei vârste.

Ce înseamnă conectarea emoțio­nală? Conectarea emoțională este legătura stabilă de atașament dezvoltată cu cel mic, iar aceasta se realizează prin patru modalități: contactul vizual (privitul în ochi cu drag și blândețe), contactul tactil (luat în brațe, mângâiat), limbajul verbal (explicații simple, întrebări) și limbajul jocului, care presupune a petrece timp cu copilul, jucân­du-vă împreună și descoperind lumea înconjurătoare într-un mod amuzant și provocator.

Siguranță relațională

În primii trei ani de viață, explorarea, revenirea și împărtășirea experiențelor proaspăt accesate conturează identitatea care este pe cale să se dezvolte și apar firav primele semne ale unei independențe, care se recomandă a fi încurajată.

În primii patru ani, oglindirea în părinte, aprecierea și siguranța relațională contribuie la dezvoltarea unei identități relaționale sănătoase a copilului.

Primii şase ani sunt esențiali în dezvoltarea sentimentului de com­petență, iar acesta se realizează prin primirea de feedback pozitiv, încurajări și aprecieri verbale. La această vârstă sunt frecvente aprecierile de tipul: „Eu pot!”, „Mă descurc!”, „Știu să fac acest lucru!” din partea copilului.

Asistarea cu conștiență, blândețe și răbdare a copilului de-a lungul acestor borne ale dezvoltării presupune timp, energie, educație și autoeducație. E mai simplu să pui în mâna copilului un „gadget” decât să stai cu el să îi citești o poveste sau să îi asculți discursul obositor despre ce a făcut la grădiniță sau despre noii prieteni din parc.

E dificil să îți asiști copilul când trăiește o emoție negativă și prima tendință este de a-i distrage atenția sau de a minimaliza evenimentul care i-a produs un disconfort subiectiv. Provocarea este să stai acolo cu el, să îi accepți emoția cu răbdare și să îl asiguri de acceptarea și iubirea ta, să rezolvați împreună problema, dacă este posibil. Tot acest set de comportamente poate părea un trend de parenting, un moft sau o fiță, vă asigur însă că nu este, ci reprezintă un mod de educație care creează premisele dezvoltării psihologice sănătoase.

Atenție și conectare

Copilul agresiv are nevoie să fie ascultat, văzut, înțeles, iubit. Agresivitatea este doar o modalitate prin care acesta face față cerințelor mediului extern sau stresorilor. În acest caz, este nevoie de atenție și conectare cu copilul, mai mult decât oferirea de argumente raționale. Cortexul prefrontal al copiilor este în dezvoltare până la aproximativ 25 de ani. În această etapă de vârstă, ei nu sunt sensibili la argumente raționale sau logice. Sunt foarte receptivi la emoțiile părintelui, ce îi transmite acesta, cât îl acceptă și iubește.

Este important de precizat că acceptarea și iubirea necondiționată nu presupun absența limitelor sau regulilor, din contră, limitele rațio­nale, nu în exces, explicate pe în­țelesul copilului, îi conferă siguranță și un mediu propice dezvoltării.

Primii 12 ani de viață modelează apartenența, stabilitatea relațiilor de prietenie și cultivarea relațiilor cu semenii.

În primii 24 de ani, căutarea noului, cultivarea intimității emoțio­nale, explorarea sexualității și integritatea personală sunt nevoile ce se cer a fi satisfăcute pentru dezvoltarea armonioasă și echilibrată a adultului.

Elemente pentru o dezvoltare armonioasă

Gáspár György enunță, în cartea mai sus amintită, câteva elemente de care fiecare copil are nevoie pentru o dezvoltare psihică, emoțională și relațională sănătoasă: „Fiecare copil are nevoie să se simtă în siguranță alături de părinții săi, pentru a-și cultiva încrederea în relații; Fiecare copil are nevoie să-și exprime sentimentul de conectare și de apartenență, pentru a se simți puternic; Fiecare copil are nevoie să-și dezvolte autonomia, pentru a-și descoperi autenticitatea; Fiecare copil are nevoie să-și cultive stima de sine și libertatea de exprimare, pentru a-și descoperi propriul drum în viață; Fiecare copil are nevoie de un set de limite realiste și rezonabile pentru a-și cultiva autodisciplina”.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

A fi părinte este una dintre cele mai profunde și transformatoare experiențe pe care le traversează un om de-a lungul vieții. Oamenii care au un copil sau mai mulți își definesc în mare parte viața în rolul de a fi părinte, iar acesta vine la pachet cu o serie de emoții, convingeri, provocări, temeri și împliniri specifice.

În încercarea de a surprinde cât mai multe nuanțe ale experienței de a fi părinte, am chestionat o prietenă însărcinată cu primul copil în legătură cu emo­țiile pe care le are acum și cum privește în viitor spre perioada în care bebelușul se va naște: „Sunt entuziasmată pentru că e ceva nou, începutul unei alte etape, ceva ce te împlinește, este o realizare a cuplului. Capitolul teamă e mult mai complex: simți teamă pentru tine, că nu ești suficient de bună, de pregătită, de sănătoasă sau de înțeleaptă să îți crești puiul pregătit pentru o lume atât de ostilă, simți teamă pentru mediul înconjurător, teamă pentru sănătatea, dezvoltarea fizică și sănătatea psihică. Vrei să îl ferești de orice fel de traume. Mai este o frică pe care alte mame îți spun că e nefondată: teama că nu vei fi atașată de puiul tău. De multe ori când îți odihnești capul pe umărul soţului, te trezești întrebând cu voce tare, după ce ai încercat să îți răspunzi singură la întrebarea: Oare vom ști ce să facem cu o ființă așa de mică? Te mulțu­mești cu orice răspuns, pentru că știi că răspunsul corect nu există, ci doar timpul ți-l va da. În final, încerci să îți alungi grijile cu o mângâiere a locului unde crește minunea voastră”.

Cu ce am putea începe atunci când vorbim despre a fi părinte? Cu provocările? Cu diferența enormă dintre ce ți-ai imaginat că va fi și cum a fost? Cu descrierea unei dimensiuni a iubirii de care nu credeai că ești capabil?

Pare că tot ce am spune nu cuprinde acest rol pe care îl exersăm și perfecționăm întreaga viață, dar în continuare voi încerca să ating câteva aspecte importante atunci când vine vorba de a crește un copil echilibrat emoțional și psihic.

Distincția între rolul și funcția de părinte

Rolul de părinte poate fi îndeplinit doar de către părinte, în momentul în care s-a născut copilul unei familii, odată cu copilul s-a creat rolul de a fi părinte pentru două ființe umane, respectiv pentru părinții copilului nou-născut. Diferența dintre funcție și rol este dată de faptul că funcția este ceva oferit din exterior, alocat prin alegere, contract sau obligație. De exemplu, un bun asistent social poate îndeplini funcția de părinte, prin grijă, suport în momentele dificile, oferirea de afecțiune și sfaturi, însă el nu va avea niciodată rolul de părinte.

Prin urmare, rolul de părinte se ia în serios.

Dezvoltarea psihosocială în primii ani de viață

Literatura de specialitate vorbește însă despre elemente esențiale ale dezvoltării psihice și sociale în primii ani de viață ai copilului.

Dezvoltarea creierului este influențată puternic de schimbările la nivelul vieții afective a copilului în primele 36 de luni, iar aceste schimbări au efecte durabile asupra structurii creierului.

Schore (1994) și Sroufe (1997) punctează patru transformări majore la nivelul creierului în primii ani de viață.

Una dintre transformări are loc în primele trei luni de viață și se referă la faptul că cortexul cerebral introduce în acțiune percepțiile cognitive: surâsul spontan, comportamentele reflexe și somnul REM.

A doua transformare majoră are loc în lunile 9-10, când lobii frontali încep să interacționeze cu unul dintre sediile reacțiilor afective: sistemul limbic. Legăturile dintre cortexul frontal, sistemul limbic și hipotalamus facilitează legătura dintre sfera cognitivă și cea afectivă, copilul putând să trăiască emoțiile și în același timp să le interpreteze.

În al doilea an de viață apar conștiința de sine, emoțiile specifice, afectivitatea ce poate fi reglată, comportamentele de explorare și o mai bună coordonare fizică, această perioadă fiind corelată cu mielinizarea lobilor frontali.

A patra schimbare semnificativă se petrece în jurul vârstei de 3 ani, când copilul începe să prezinte emoții evaluatoare, ca rușinea, ceea ce ne duce cu gândul la schimbări hormonale în sistemul nervos autonom (involuntar) și maturizarea sistemului parasimpatic.

Rolul mamei în dezvoltarea timpurie a copilului

Fără a minimaliza rolul tatălui în dezvoltarea afectivă și cognitivă sănătoasă a copilului, vreau să accentuez că implicarea timpurie a mamei are influență decisivă asupra dezvoltării ulterioare.

Harry Harlow, împreună cu colegii săi, a realizat o serie de studii pe puii de maimuță, care au fost despărțiți de mamele lor la 6-12 ore după naștere și puși în cuști. În cușcă erau două tipuri de mame surogat: o formă cilindrică simplă din sârmă, pe care era legată o sticlă de lapte prin care puii erau hrăniți, și o formă de mamă surogat, acoperită cu pluș, fără sticlă de lapte pentru hrănire.

Când puii erau lăsați să petreacă timp cu oricare dintre „mame”, toți puii de maimuță o preferau pe cea de pluș, deși cea alcătuită din sârme îi hrănea.

Într-o altă încăpere, puii „crescuți” de surogatele din pluș exprimau mai mult interes în a explora mediul înconjurător, decât cei „crescuți” de mamele surogat din sârmă. De amintit este că nici o maimuță din cele două grupuri nu a crescut normal și nici una nu a fost capabilă să-și îngrijească propriile progenituri (Suomi și Harlow, 1972).

Pentru a se dezvolta normal fizic și psihic, copilul are nevoie de o mamă care să reacționeze cu căldură și promptitudine la nevoile lor, în mod deosebit în primii ani de viață, când depen­dența copilului de mamă este totală.

Tiparele de atașament

Vorbeam mai sus despre importanța mamei și cum această relație timpurie ne afectează tot parcursul vieții.

John Bowlby a studiat și observat legătura de atașament dintre mame și copii, identificând trei tipuri de atașament. Stilul de ata­șament este un tipar de relațio­nare, care se dezvoltă timpuriu și ne însoțește pe tot parcursul vieții, în toate relațiile semnificative pe care ajungem să le construim.

Copilul ce prezintă un atașa­ment sigur protestează sau plânge când îngrijitorul principal (mama, de regulă) pleacă sau se îndepărtează de el, însă reacțio­nează cu căldură și caută contactul cu mama când acesta se întoarce.

În cazul atașamentului evitant, sugarul plânge rareori când este despărțit de mamă, iar la întoarcerea acesteia evită contactul cu ea.

Copilul care prezintă atașa­ment ambivalent (anxios-rezistent) devine anxios înainte ca mama să plece, iar la întoarcerea acesteia fie caută contactul cu ea, fie i se împotri­vește.

Alte cercetări (Main și Solomon, 1986) au identificat un al patrulea tipar de atașament, ata­șamentul dezorganizat-dezo­ri­entat, în cadrul căruia copilul manifestă comportamente repetitive și contradictorii la întoarcerea mamei.

Elemente esențiale ale dezvoltării copiilor

Din cauza presiunii exercitate pe rețelele sociale și abundenței surselor de informare mai mult sau mai puțin corecte, părinții consideră esențiale lucruri care nu sunt nevoi de fapt, ci preferințe sau mofturi, care, satisfăcute în exces, conturează profilul tipic al copilului răsfățat.

O nevoie de bază a copilului este nevoia de conectare. Aceasta poate fi satisfăcută prin petrecerea timpului împreună, oferirea de îmbrățișări, asigurarea iubirii și a unui mediu suportiv pentru copil. Prezența fizică și emoțională în relația cu copilul îi asigură dezvoltarea și maturizarea armonioasă, în caz contrar apar comportamentele nedorite, care în fapt nu sunt decât strigăte surde ce vorbesc despre nevoia de conectare și atenție.

Nevoia de control este fragilul sâmbure al autonomiei care încolțește în copil și se manifestă prin comportamente de evitare a ajutorului oferit uneori în exces de către adulți. Lasă copilul să facă mici sarcini, să vadă că poate, știe, este capabil, se descurcă.

Nevoia de competență se manifestă printr-o nesecată dorință de cunoaștere și curiozitate în legătură cu lumea înconjurătoare. „De ce?” este întrebarea pusă deseori de copil, care ajunge să ne irite la un moment dat, însă este semnul important al nevoii de cunoaștere și dezvoltare pe care este indicat să o satisfacem pe cât posibil.

A fi părinte este o împlinire, o provocare și o responsabilitate enormă. O mamă mi-a descris simplu și comprehensibil expe­riența de a fi părinte: „Să fiu mamă este împlinirea mea ca femeie. Se schimbă toată scala de valori, prioritatea devin copiii. Totul se raportează la ei și la binele lor. Zâmbetul și fericirea copiilor mei pot compensa toate greu­tățile vieții”.