Category: Educatie in stil feminin

A fi prezent și conștient de ceea ce faci a ajuns ca astăzi să reprezinte una dintre provocările majore ale vieții, deoarece suntem asaltați de o mulțime de stimuli prin intermediul analizatorilor vizuali, auditivi, olfactivi, tactili și kinestezici, iar pentru a-i procesa, creierul nu îi poate analiza și cataloga în profunzime, astfel încât ajungem să primim o mulțime de informații pentru care nu avem resursele fizice și chimice (de timp și energie) pentru a le procesa.

Cantitatea de informație primită în secolul XXI este enormă pentru psihicul nostru încă neadaptat la un asemenea flux și vine la pachet cu o serie de costuri care inițial au fost ascunse și neglijate, însă acum reprezintă o serioasă problemă pentru specialiștii în sănătate mintală și nu numai.

Care sunt costurile accesului și expunerii continue la informație? În primul rând vreau să specific că vorbim despre adulți, nu despre copii. La copii accesul necenzurat la utilizarea gadget-urilor are o serie de alte costuri despre care vom vorbi pe larg într-un alt articol.

De-a lungul timpului a deține informații a fost esențial pentru stabilirea relațiilor sociale și a fructifica la maximum fiecare oportunitate. De fiecare dată când primeam o informație nouă, creierul nostru secreta dopamină, așa zisul hormon al recompensei.

Însă, acum câțiva ani sau zeci de ani, informația era relativ puțină și accesul la ea era limitat sau cenzurat, astfel încât nu am ajuns să dezvoltăm dependența de informație, cum se întâmplă astăzi, când stăm poate ore întregi adunate într-o zi și doar citim știri, articole sau vedem poze și evenimente din viața prietenilor sau vedetelor preferate. Am ajuns dependenți de picătura de dopamină pe care creierul o secretă la fiecare informație nou primită. E un cerc de întărire pozitivă care se auto-alimentează.

Vorbim aici despre „Sindromul Fear of Missing out”, adică teama sau frica de a nu pierde informații din media, în special, frica de a nu rata ceva important, frica de a fi exclus din ceea ce înseamnă fluxul informațional zilnic care se vehiculează pe rețelele de socializare și nu numai. Practic, este teama de a pierde conexiunea cu ceilalți, cu lumea.

De aici derivă o serie de probleme, ca dependența de tehnologie sau inabilitatea de a te concentra pe o sarcină, deoarece creierul „sare” din sarcină în sarcină, obișnuit fiind cu recompense mici, dar constante.

Ați încercat vreodată să numărați de câte ori vă opriți din ce aveți de făcut doar pentru a citi o știre sau a verifica ce mai este nou pe rețelele de socializare? V-ați monitorizat măcar o săptămână timpul pe care îl petreceți pe Facebook, de exemplu?

Există aplicații în acest sens și vă recomand instalarea uneia, pentru a vedea în ore și minute care este media timpului petrecut online.

Am putea vorbi și despre faptul că performanța nu există acolo unde focusul și concentrarea nu sunt prezente un timp mediu spre lung, ori acest fapt este deseori extrem de dificil în contextul bombardării cu stimuli de tot felul.

Pe fondul acestor dificultăți a apărut tot mai imperios nevoia de a fi prezent, de a face exerciții care să ne ancoreze în momentul prezent. Deși poate părea un trend foarte nou, mindfulness-ul există sub alte denumiri de mii de ani și a fost practicat în mod deosebit în culturile orientale, dar odată ce s-au studiat și analizat prin studii experimentale beneficiile practicii mindfulness, cultura vestică și cea estică s-au deschis tot mai mult spre această practică în viața de zi cu zi și a o integra în diverse protocoale clinice adresate persoanelor ce suferă de tulburări mintale. 

Mindfulness-ul în sistemul filosofic budist pornește de la Cele Patru Adevăruri Nobile: viața înseamnă suferință, suferința vine din dorință, pentru a elimina suferința trebuie să eliminăm dorința și eliminăm dorința prin urmărirea Căii Marga, care presupune viziunea corectă, intenția corectă, vorbirea corectă, acțiunea corectă, stilul de viață corect, efortul corect, mindfulness corect și concentrarea corectă.

De la această bază, Kabat și Zinn (2003) definesc mindfulness-ul ca recâștigarea momentului prezent prin conștientizarea care rezultă din orientarea atenției în momentul prezent, fără judecăți de valoare, adoptând o perspectivă relaxată și detașată.

S-a pus întrebarea de ce funcționează această tehnică în protocoalele clinice, iar mecanismele care produc schimbări, analizate de Vago și Silbersweig (2012), au fost următoarele: intenție și motivare, capacitatea de a fi parte a unei experiențe, reglarea atențională, adică schimbarea atenției de pe unii stimuli (impulsuri), reglare emoțională prin creșterea conștientizării, clarității, acceptării, modulării și expresiei emoționale, consolidarea memoriei, reinterpretarea stimulilor și reducerea ruminării, creșterea prosociabilității prin cultivarea autocompasiunii pentru sine și ceilalți, reducerea atașării sau adoptarea perspectivei observatorului.

Se vorbește despre tehnicile de mindfulness ca și un antidot al suferințelor emoționale, cauzate în principal de ancorarea în trecut, preocuparea excesivă pentru viitor, pierderea și neacceptarea prezentului.

Câteva exerciții simple de mindfulness:

Trenul: imaginează-ți că vezi un tren care trece în depărtare; la fel ca vagoanele, gândurile tale vin și trec, vin și trec…

Pietricica de lângă râu: imaginează-ți că ești o pietricică de lângă un râu; cum se aude apa? cum se simte să fii acolo?; la fel ca apa, gândurile vin și trec…

Mindful eating: aplicabil la orice mâncăm, iar aici ne luăm timp să vedem mâncarea, să o mirosim, să vedem ce textură are, cum ne simțim, cum e anticiparea mâncării, ce gust are și ce senzații îmi transmite.

Este important să specific că efectele acestor exerciții se văd după mai multe repetări și schimbările majore se observă după integrarea practicii mindfulness în viața de zi cu zi.

La fel cum în prima perioadă a vieții avem o serie de nevoi alimentare specifice și nevoia de grijă atentă și susținută din partea părinților în fragila explorare a lumii înconjurătoare, la fel avem și o serie de nevoi psihologice care se cer a fi satisfăcute și care creează modele mintale ce se generalizează și stabilizează, iar acestea se vor regăsi în interacțiunile și relațiile semnificative de mai târziu.

Nevoile psihologice esențiale la care facem referire sunt explicate mai pe larg de psihologul și psihoterapeutul Gáspár György, în cartea sa „Copilul invizibil”.

Conectare emoțională

În primii doi ani de viață, cele mai importante nevoi sunt: căldura relațională și disponibilitatea emo­țională. Satisfacerea acestor nevoi construiește intimitatea specifică dintre copil și părinte, ducând la formarea unui atașament sănătos.

Conectarea cu persoana de refe­rință hrănește sistemul limbic, care la rândul lui hrănește cortexul prefrontal și, astfel, se dezvoltă treptat limbajul și ceea ce numim funcții cognitive superioare, specifice fiecărei vârste.

Ce înseamnă conectarea emoțio­nală? Conectarea emoțională este legătura stabilă de atașament dezvoltată cu cel mic, iar aceasta se realizează prin patru modalități: contactul vizual (privitul în ochi cu drag și blândețe), contactul tactil (luat în brațe, mângâiat), limbajul verbal (explicații simple, întrebări) și limbajul jocului, care presupune a petrece timp cu copilul, jucân­du-vă împreună și descoperind lumea înconjurătoare într-un mod amuzant și provocator.

Siguranță relațională

În primii trei ani de viață, explorarea, revenirea și împărtășirea experiențelor proaspăt accesate conturează identitatea care este pe cale să se dezvolte și apar firav primele semne ale unei independențe, care se recomandă a fi încurajată.

În primii patru ani, oglindirea în părinte, aprecierea și siguranța relațională contribuie la dezvoltarea unei identități relaționale sănătoase a copilului.

Primii şase ani sunt esențiali în dezvoltarea sentimentului de com­petență, iar acesta se realizează prin primirea de feedback pozitiv, încurajări și aprecieri verbale. La această vârstă sunt frecvente aprecierile de tipul: „Eu pot!”, „Mă descurc!”, „Știu să fac acest lucru!” din partea copilului.

Asistarea cu conștiență, blândețe și răbdare a copilului de-a lungul acestor borne ale dezvoltării presupune timp, energie, educație și autoeducație. E mai simplu să pui în mâna copilului un „gadget” decât să stai cu el să îi citești o poveste sau să îi asculți discursul obositor despre ce a făcut la grădiniță sau despre noii prieteni din parc.

E dificil să îți asiști copilul când trăiește o emoție negativă și prima tendință este de a-i distrage atenția sau de a minimaliza evenimentul care i-a produs un disconfort subiectiv. Provocarea este să stai acolo cu el, să îi accepți emoția cu răbdare și să îl asiguri de acceptarea și iubirea ta, să rezolvați împreună problema, dacă este posibil. Tot acest set de comportamente poate părea un trend de parenting, un moft sau o fiță, vă asigur însă că nu este, ci reprezintă un mod de educație care creează premisele dezvoltării psihologice sănătoase.

Atenție și conectare

Copilul agresiv are nevoie să fie ascultat, văzut, înțeles, iubit. Agresivitatea este doar o modalitate prin care acesta face față cerințelor mediului extern sau stresorilor. În acest caz, este nevoie de atenție și conectare cu copilul, mai mult decât oferirea de argumente raționale. Cortexul prefrontal al copiilor este în dezvoltare până la aproximativ 25 de ani. În această etapă de vârstă, ei nu sunt sensibili la argumente raționale sau logice. Sunt foarte receptivi la emoțiile părintelui, ce îi transmite acesta, cât îl acceptă și iubește.

Este important de precizat că acceptarea și iubirea necondiționată nu presupun absența limitelor sau regulilor, din contră, limitele rațio­nale, nu în exces, explicate pe în­țelesul copilului, îi conferă siguranță și un mediu propice dezvoltării.

Primii 12 ani de viață modelează apartenența, stabilitatea relațiilor de prietenie și cultivarea relațiilor cu semenii.

În primii 24 de ani, căutarea noului, cultivarea intimității emoțio­nale, explorarea sexualității și integritatea personală sunt nevoile ce se cer a fi satisfăcute pentru dezvoltarea armonioasă și echilibrată a adultului.

Elemente pentru o dezvoltare armonioasă

Gáspár György enunță, în cartea mai sus amintită, câteva elemente de care fiecare copil are nevoie pentru o dezvoltare psihică, emoțională și relațională sănătoasă: „Fiecare copil are nevoie să se simtă în siguranță alături de părinții săi, pentru a-și cultiva încrederea în relații; Fiecare copil are nevoie să-și exprime sentimentul de conectare și de apartenență, pentru a se simți puternic; Fiecare copil are nevoie să-și dezvolte autonomia, pentru a-și descoperi autenticitatea; Fiecare copil are nevoie să-și cultive stima de sine și libertatea de exprimare, pentru a-și descoperi propriul drum în viață; Fiecare copil are nevoie de un set de limite realiste și rezonabile pentru a-și cultiva autodisciplina”.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

A fi părinte este una dintre cele mai profunde și transformatoare experiențe pe care le traversează un om de-a lungul vieții. Oamenii care au un copil sau mai mulți își definesc în mare parte viața în rolul de a fi părinte, iar acesta vine la pachet cu o serie de emoții, convingeri, provocări, temeri și împliniri specifice.

În încercarea de a surprinde cât mai multe nuanțe ale experienței de a fi părinte, am chestionat o prietenă însărcinată cu primul copil în legătură cu emo­țiile pe care le are acum și cum privește în viitor spre perioada în care bebelușul se va naște: „Sunt entuziasmată pentru că e ceva nou, începutul unei alte etape, ceva ce te împlinește, este o realizare a cuplului. Capitolul teamă e mult mai complex: simți teamă pentru tine, că nu ești suficient de bună, de pregătită, de sănătoasă sau de înțeleaptă să îți crești puiul pregătit pentru o lume atât de ostilă, simți teamă pentru mediul înconjurător, teamă pentru sănătatea, dezvoltarea fizică și sănătatea psihică. Vrei să îl ferești de orice fel de traume. Mai este o frică pe care alte mame îți spun că e nefondată: teama că nu vei fi atașată de puiul tău. De multe ori când îți odihnești capul pe umărul soţului, te trezești întrebând cu voce tare, după ce ai încercat să îți răspunzi singură la întrebarea: Oare vom ști ce să facem cu o ființă așa de mică? Te mulțu­mești cu orice răspuns, pentru că știi că răspunsul corect nu există, ci doar timpul ți-l va da. În final, încerci să îți alungi grijile cu o mângâiere a locului unde crește minunea voastră”.

Cu ce am putea începe atunci când vorbim despre a fi părinte? Cu provocările? Cu diferența enormă dintre ce ți-ai imaginat că va fi și cum a fost? Cu descrierea unei dimensiuni a iubirii de care nu credeai că ești capabil?

Pare că tot ce am spune nu cuprinde acest rol pe care îl exersăm și perfecționăm întreaga viață, dar în continuare voi încerca să ating câteva aspecte importante atunci când vine vorba de a crește un copil echilibrat emoțional și psihic.

Distincția între rolul și funcția de părinte

Rolul de părinte poate fi îndeplinit doar de către părinte, în momentul în care s-a născut copilul unei familii, odată cu copilul s-a creat rolul de a fi părinte pentru două ființe umane, respectiv pentru părinții copilului nou-născut. Diferența dintre funcție și rol este dată de faptul că funcția este ceva oferit din exterior, alocat prin alegere, contract sau obligație. De exemplu, un bun asistent social poate îndeplini funcția de părinte, prin grijă, suport în momentele dificile, oferirea de afecțiune și sfaturi, însă el nu va avea niciodată rolul de părinte.

Prin urmare, rolul de părinte se ia în serios.

Dezvoltarea psihosocială în primii ani de viață

Literatura de specialitate vorbește însă despre elemente esențiale ale dezvoltării psihice și sociale în primii ani de viață ai copilului.

Dezvoltarea creierului este influențată puternic de schimbările la nivelul vieții afective a copilului în primele 36 de luni, iar aceste schimbări au efecte durabile asupra structurii creierului.

Schore (1994) și Sroufe (1997) punctează patru transformări majore la nivelul creierului în primii ani de viață.

Una dintre transformări are loc în primele trei luni de viață și se referă la faptul că cortexul cerebral introduce în acțiune percepțiile cognitive: surâsul spontan, comportamentele reflexe și somnul REM.

A doua transformare majoră are loc în lunile 9-10, când lobii frontali încep să interacționeze cu unul dintre sediile reacțiilor afective: sistemul limbic. Legăturile dintre cortexul frontal, sistemul limbic și hipotalamus facilitează legătura dintre sfera cognitivă și cea afectivă, copilul putând să trăiască emoțiile și în același timp să le interpreteze.

În al doilea an de viață apar conștiința de sine, emoțiile specifice, afectivitatea ce poate fi reglată, comportamentele de explorare și o mai bună coordonare fizică, această perioadă fiind corelată cu mielinizarea lobilor frontali.

A patra schimbare semnificativă se petrece în jurul vârstei de 3 ani, când copilul începe să prezinte emoții evaluatoare, ca rușinea, ceea ce ne duce cu gândul la schimbări hormonale în sistemul nervos autonom (involuntar) și maturizarea sistemului parasimpatic.

Rolul mamei în dezvoltarea timpurie a copilului

Fără a minimaliza rolul tatălui în dezvoltarea afectivă și cognitivă sănătoasă a copilului, vreau să accentuez că implicarea timpurie a mamei are influență decisivă asupra dezvoltării ulterioare.

Harry Harlow, împreună cu colegii săi, a realizat o serie de studii pe puii de maimuță, care au fost despărțiți de mamele lor la 6-12 ore după naștere și puși în cuști. În cușcă erau două tipuri de mame surogat: o formă cilindrică simplă din sârmă, pe care era legată o sticlă de lapte prin care puii erau hrăniți, și o formă de mamă surogat, acoperită cu pluș, fără sticlă de lapte pentru hrănire.

Când puii erau lăsați să petreacă timp cu oricare dintre „mame”, toți puii de maimuță o preferau pe cea de pluș, deși cea alcătuită din sârme îi hrănea.

Într-o altă încăpere, puii „crescuți” de surogatele din pluș exprimau mai mult interes în a explora mediul înconjurător, decât cei „crescuți” de mamele surogat din sârmă. De amintit este că nici o maimuță din cele două grupuri nu a crescut normal și nici una nu a fost capabilă să-și îngrijească propriile progenituri (Suomi și Harlow, 1972).

Pentru a se dezvolta normal fizic și psihic, copilul are nevoie de o mamă care să reacționeze cu căldură și promptitudine la nevoile lor, în mod deosebit în primii ani de viață, când depen­dența copilului de mamă este totală.

Tiparele de atașament

Vorbeam mai sus despre importanța mamei și cum această relație timpurie ne afectează tot parcursul vieții.

John Bowlby a studiat și observat legătura de atașament dintre mame și copii, identificând trei tipuri de atașament. Stilul de ata­șament este un tipar de relațio­nare, care se dezvoltă timpuriu și ne însoțește pe tot parcursul vieții, în toate relațiile semnificative pe care ajungem să le construim.

Copilul ce prezintă un atașa­ment sigur protestează sau plânge când îngrijitorul principal (mama, de regulă) pleacă sau se îndepărtează de el, însă reacțio­nează cu căldură și caută contactul cu mama când acesta se întoarce.

În cazul atașamentului evitant, sugarul plânge rareori când este despărțit de mamă, iar la întoarcerea acesteia evită contactul cu ea.

Copilul care prezintă atașa­ment ambivalent (anxios-rezistent) devine anxios înainte ca mama să plece, iar la întoarcerea acesteia fie caută contactul cu ea, fie i se împotri­vește.

Alte cercetări (Main și Solomon, 1986) au identificat un al patrulea tipar de atașament, ata­șamentul dezorganizat-dezo­ri­entat, în cadrul căruia copilul manifestă comportamente repetitive și contradictorii la întoarcerea mamei.

Elemente esențiale ale dezvoltării copiilor

Din cauza presiunii exercitate pe rețelele sociale și abundenței surselor de informare mai mult sau mai puțin corecte, părinții consideră esențiale lucruri care nu sunt nevoi de fapt, ci preferințe sau mofturi, care, satisfăcute în exces, conturează profilul tipic al copilului răsfățat.

O nevoie de bază a copilului este nevoia de conectare. Aceasta poate fi satisfăcută prin petrecerea timpului împreună, oferirea de îmbrățișări, asigurarea iubirii și a unui mediu suportiv pentru copil. Prezența fizică și emoțională în relația cu copilul îi asigură dezvoltarea și maturizarea armonioasă, în caz contrar apar comportamentele nedorite, care în fapt nu sunt decât strigăte surde ce vorbesc despre nevoia de conectare și atenție.

Nevoia de control este fragilul sâmbure al autonomiei care încolțește în copil și se manifestă prin comportamente de evitare a ajutorului oferit uneori în exces de către adulți. Lasă copilul să facă mici sarcini, să vadă că poate, știe, este capabil, se descurcă.

Nevoia de competență se manifestă printr-o nesecată dorință de cunoaștere și curiozitate în legătură cu lumea înconjurătoare. „De ce?” este întrebarea pusă deseori de copil, care ajunge să ne irite la un moment dat, însă este semnul important al nevoii de cunoaștere și dezvoltare pe care este indicat să o satisfacem pe cât posibil.

A fi părinte este o împlinire, o provocare și o responsabilitate enormă. O mamă mi-a descris simplu și comprehensibil expe­riența de a fi părinte: „Să fiu mamă este împlinirea mea ca femeie. Se schimbă toată scala de valori, prioritatea devin copiii. Totul se raportează la ei și la binele lor. Zâmbetul și fericirea copiilor mei pot compensa toate greu­tățile vieții”.

Consilierea genetică poate fi făcută de psihologul clinician sau psihoterapeutul care are această competență, dobândită în urma unor cursuri și formări specifice, acreditate, alături de genetician sau consilier genetic. 

Înainte a vorbi mai pe larg despre specificitatea acestui proces, doresc să explic câțiva termeni de bază în procesul consilierii genetice. ADN-ul (acid deoxiribonucleic) reprezintă tot materialul ereditar pe care îl deținem și se găsește în fiecare moleculă a corpului. Genomul este totalitatea informa­ții­lor care se află înscrise în codul ge­netic, adică în fiecare celulă. Aceste „informații” sunt responsabile de culoarea ochilor tăi, culoarea părului, înalțimea, temperamentul, într-un cuvânt caracteristicile fizice și anumite potențialități intelectuale. 

Ce este însă de reținut este faptul că nu putem facem abstrac­ție de mediu atunci când vorbim despre genom, iar ceea ce se naște din interacțiunea genelor cu mediul (hrana primită, locul de pe glob unde ai crescut etc.) se numește fenotip. 

Mutațiile genetice reprezintă alterarea permanentă a unei secvențe de ADN, care poate să fie ereditară (transmisă de la părinți), somatică (dobândită de-a lungul vieții) sau de novo (fie somatică, fie ereditară). 
Există cinci tipuri de clienți care apelează la serviciile de consiliere genetică: tipul I are o tulburare genetică asociată cu o tulburare psihologică, tipul II are o tulburare genetică identificată, tipul III nu are o tulburare genetică, ci riscul de a dezvolta o tulburare genetică, tipul IV nu are o tulburare genetică identificată, dar se teme că ar putea avea, și tipul V nu are o tulburare genetică identificată, dar vrea să afle informații despre aparținători sau alte persoane care ar putea avea o tulburare genetică, iar acest tip de client nu este primit în consiliere. 

Obiectivele generale pe care le stabilim în cadrul consilierii genetice sunt următoarele: clientul să înțeleagă infor­ma­țiile medicale legate de diagnostic, evoluție și tratament, clientul să înțeleagă riscurile tulburării și rolul pe care l-au jucat ereditatea și mediul în apariția condiției lui medicale, clientul să știe care sunt alternativele și cum poate manageria mai bine tulburarea, clientul să cunoască și să folosească strategii care îl ajută în adaptarea la boală (sau coabitarea cu gândul riscului de a dezvolta boala) și clientul să ia decizii informate, adecvate condiției lui medicale. 

Procesul consilierii genetice cuprinde etapa de diagnostic și evaluare clinică, în care se discută despre riscul genetic, motivele pentru care clientul apelează la consiliere și ce se poate face în continuare. Etapa a doua este cea de conceptualizare clinică, prin care se urmărește răspunderea la următoarele întrebări: De ce au apărut aceste probleme? Şi ce se poate face pentru ameliorarea lor? Etapa a treia din proces se axează pe tehnicile de intervenție, care sunt de natură cognitivă, comportamentală sau biologică, iar toate aceste etape sunt potențate de re­la­ția terapeutică, element integrativ ce facilitează procesul con­silierii genetice. 

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Tulburarea de stres posttraumatic (PTSD – posttraumatic stress disorder) reprezintă răspunsul sau reacția la acțiunea unui eveniment care depășește limita experienței umane obișnuite și care ar avea un efect traumatizant psihologic pentru aproape orice persoană.

Sindromul de Stres Posttraumatic este caracterizat în principal prin expunerea unui individ la un eveniment catastrofic, traumatic, care depăsește capacitatea acestuia de a face față situației traumatice. Se precizează în fiecare dintre criteriile de diagnostic, că un eveniment advers, catastrofic, precede PTSD.

Într-un studiu cu 6000 de participanți, cetățeni ai SUA, s-a arătat că 60% dintre bărbați și 51% dintre femei au experimentat cel puțin un eveniment traumatic în timpul vieții, 8% dintre aceștia trăind PTSD (Kessler et al., 1995).

DSM-IV-TR (APA, 2000) include Sindromul de Stres Posttraumatic în sindromul de anxietate, iar DSM-5 include Sindromul de Stres Posttraumatic (PTSD) în categoria Tulburări legate de traumă și alți agenți de stres (Trauma-and Stressor Related Disorders). Din această categorie fac parte tulburări în care un eveniment advers, de natură traumatică sau nu, precede tulburarea psihică.   

Sindromul de Stres Posttraumatic se declanșează prin expunerea la stimuli ca moartea cuiva, amenințarea cu moartea, injurii serioase la adresa propriei persoane sau agresiune sexuală. Este vorba fie despre experiența directă a evenimentului traumatic, fie martor la un eveniment traumatic sau aducerea la cunoștință a faptului ca un eveniment traumatic i s-a produs unui membru apropiat al familiei sau prieten apropiat (cum ar fi amenințarea cu moartea, moartea violentă sau accident).

De asemenea, PTSD este întreținut de trăirea repetată sau expunerea la stimuli aversivi ai evenimentului traumatic prin intermediul mijloacelor media, imagini, poze, video, reportaje tv, filme. Perturbarea cauzează stres considerabil din punct de vedere clinic, având ca și consecință modificarea semnificativă a interacțiunilor sociale ale individului, capacitatea de muncă și alte funcții sau roluri pe care acesta le îndeplinește în viața de zi cu zi.

O atenție mare se acordă simptomelor legate de comportament, împărțite în DSM-5 (APA, 2013) în patru grupe față de trei grupe în DSM-IV-TR (APA, 2000):

1. Retrăirea evenimentelor: apariția spontană a memoriilor legate de evenimentul traumatic, vise care se repetă, așa numitele flash-backs sau alte manifestări psihice stresante, repetate, prelungite; 
2. Evitarea: se referă la evitarea memorilor stresante legate de evenimentul traumatic, a gândurilor, stărilor emoționale sau a stimulilor externi care reamintesc trauma; 
3. Gânduri sau stare de dispoziție negative: se referă la emoții de la sentimentul stabil, durabil, distorsionat de culpabilizare proprie sau a celorlați până la înstrăinarea de ceilalți, diminuarea marcantă a interesului pentru activități zilnice, care altădată produceau plăcere până la incapacitatea de a-și aminti aspecte cheie ale evenimentului traumatic;
4. Stare de hipervigilență, de hiperexcitare, persoana suferindă se simte ușor jignită și reacționează prin agresiune, reacționează rapid la stimuli externi, de unde tulburări de somn.

DSM-5 include două noi subtipuri PTSD: cu simptome disociative proeminente (fie trăirea sentimentului de detașare de propriul corp sau propria minte, fie trăirea senzației că lumea e ireală, distorsionată).

Pentru tratarea PTSD se folosesc diverse terapii, printre care terapia cognitiv-comportamentală concentrată pe traume, terapia procesării cognitive, terapia de desensibilizare și reprocesare a mișcărilor oculare și expunerea prelungită.

Analiza intervențiilor experimentale vizează găsirea unor modalități de remitere a simptomelor PTSD. A Multidimensional Meta-Analysis of Psychotherapy for PTSD este o metaanaliză ce are ca și scop prezentarea unei analize multidimensionale în psihoterapie în cazul PTSD, incluzând studii în care este arătată mărimea efectului, rezultatele clinice sunt semnificative și validitatea externă este demonstrată în evaluarea procedurilor și limitele tratamentelor.

Rezultatele sugerează că psihoterapia pentru PTSD produce efecte substanțiale. Estimările mărimii eficacității au fost, în mod previzibil, mai ridicate pentru comparațiile pre-versus post tratament, care confundă efectele tratamentului cu trecerea timpului și alte variabile care nu au legătură cu tratamentul specific.

Având în vedere numărul relativ mic de studii, nu aveam o putere adecvată pentru a compara diferitele tipuri de tratament. 44% dintre cei care au intrat în tratament și 54% dintre cei care au terminat tratamentul au înregistrat îmbunătățiri la sfârșitul studiului.

A comparison of Narrative Exposure Therapy and Prolonged Exposure therapy for PTSD este un studiu al cărui scop a fost compararea terapiei expunerii prelungite și terapiei de expunere narativă.

S-au examinat manualele de tratament pentru a descrie cadrul teoretic, componentele tratamentului și procedurile, inclusiv tipul, modul de utilizare al tehnicilor de expunere și metodelor folosite, s-au examinat studiile clinice existente pentru a investiga gama de tratamente raportate, populațiile studiate și datele clinice privind rezultatele.

În studiile efectuate s-a constatat că 86% dintre pacienții care au făcut terapia de expunere au avut rezultate mai bune decât pacienții din studiile de control.

La studiile de follow-up nu au existat diferențe între terapia de expunere și celelalte terapii.

Terapia expunerii narative este un tratament elaborat de cercetători și experți în sănătate mintală, asociați cu organizația „Victims Voice”, care funcționează pentru a proteja drepturile victimelor violenței organizate. A apărut ca răspuns la nevoia de a trata traume complexe și multiple, cum ar fi cele trăite de persoanele refugiate.

Rezultatele au arătat că 86% dintre clienții care au trecut prin Terapia expunerii aveau rezultate mai bune decât clienții din grupul de control. În mod similar, Terapia expunerii a fost asociată cu rezultate semnificativ îmbunătățite, privind măsurători ca anxietatea și depresia, atât la post-tratament cât și la follow-up.

Aceste rezultate susțin Terapia expunerii ca un tratament eficient pentru PTSD, cu beneficii pe termen lung.

Preventing intrusive memories after trauma via a brief intervention involving Tetris computer game play in the emergency department: a proof-of-concept randomized controlled trial este o intervenție experimentală ce se aplică după o traumă psihologică, când amintirile senzoriale pot să apară repetat în minte, evocând emoții puternice, deturând atenția și perturbând activitățile curente.

Amintirile intruzive sunt o trăsătură clinică principală a tulburării acute de stres posttraumatic. O potențială oportunitate de tratament este un „vaccin terapeutic cognitiv” care modifică encodarea traumei. Teoria consolidării memoriei sugerează un timp fereastră de câteva ore după traumatism în timpul căreia memoria traumei este maleabilă și vulnerabilă la eventuale modificări.

Cercetarea pe animale, examinarea proceselor moleculare și celulare în consolidarea memoriei demonstrează că este posibil să se interfereze cu memoria fricii, imediat după ce aceasta a apărut. Folosind un analog experimental al unui eveniment traumatic (film) în condiții de laborator controlate, s-a testat eficacitatea relativă a diferitelor sarcini cognitive în reducerea intruzivității amintirii.

În concordanță cu ipotezele, rezultatele arată că sarcinile visuo-spatiale (de exemplu un joc) în timpul sau la puțin timp după eveniment, duc la o reducere a numărului de amintiri intruzive, în timp ce unele sarcini verbale (numărătoarea inversă, jocul verbal de joc Pub Quiz) poate crește amintirile intruzive. Sarcinile cognitive visuo-spatiale nu acționează doar prin intermediul distragerii, ci prin interferență specifică modalității senzoriale ale memoriei intruzive.

În acest studiu dorim să vedem dacă jocul „Tetris” este eficient ca și componentă activă a unei intervenții, comparativ cu un grup de control.

Rezultatele au arătat că participanții la intervenție au înregistrat în săptămâna accidentului mai puține amintiri intruzive, decât participanții din grupul de control.

Aceast studiu se află la interfața dintre cercetarea clinică în psihiatrie și psihologie. Principiile sale sunt derivate din cercetarea moleculară, celulară și neuronală privind consolidarea memoriei, alături de neuroștiința memoriei vizuale. Implementând o tehnică comportamentală pentru a modifica memoria emoțională intruzivă, rezultatele oferă o traducere critică și convingătoare a rezultatelor anterioare colectate în laborator cu traume experimentale în „lumea reală”.

Intervenția comportamentală cu indivizi ce întruneau criteriile PTSD a cuprins două etape: o etapă de reamintire a memoriei traumelor, urmată de angajarea timp de cel puțin 10 minute într-un joc pe calculator cu cerințe visuo-spațiale ridicate – Tetris. Intervenția a redus numărul de memorii intruzive cu 62% în săptămâna următoare, comparativ cu grupul de control.

De reținut este faptul că intervențiile propuse în cazul Sindormului de Stres Postraumatic există, sunt eficiente (cele care și-au dovedit eficiența în studii clinice controlate), dar în aceelași timp, în urma cercetărilor, se conturează noi orizonturi de intervenție.

*Articol scris pentru Clinica Serenity.