Înainte să citesc istorie, credeam că monștrii au coadă, copite și două capete, ulterior am descoperit că nu e așa… și nu doar din lecturi. Adevărul dur e că omul nu s-a schimbat de-a lungul timpului, cel puțin nu în punctele esențiale. Poziția asta e demonstrată cu claritate de experimentul lui Zimbardo, Millgram, Asch, experimentele din închisoarea Abu Ghraib și multe altele.
În cartea Vremuri Second-hand a Svetlanei Alexievici, un soldat rus spunea: “Singura diferență între mine și ceilalți oameni e că ei se cred buni, dar omul nu se cunoaște pe sine, dacă s-ar cunoaște, s-ar speria.”
Omul este de un lirism acid, un fel de homo paradoxal, pe de o parte poartă războaie, discriminează și ucide – și, în același timp, cultivă flori, crează artă și plânge durerea celorlalți. Înainte de a tânji după extraordinar, poate că ar fi indicat să ne dorim umanul, normalul.
Spre deosebire de J. J. Rousseau care spunea că “omul este bun de la natură”, Cioran afirma: “Ca să crezi nestrămutat în om trebuie să nu fi capabil de introspecție și să nu cunoști istoria. Numai un psiholog și un istoric au dreptul să disprețuiască idealurile.”
Pentru a spulbera mitul bunătății intrinseci și fundamentale a omului, nu trebuie decât să ne uităm în ultimii 100 de ani: două războaie Mondiale cu milioane de victime și distrugeri în masă, Gulagul lui Stalin cu milioane de victime, Auschwitz-ul sau locul unde demonii și-au luat notițe în privința cruzimii umane, Cernobîlul care a rescris istoria personală pentru sute de mii de oameni, toamna lui 2001 de la New York și ISIS-ul de astăzi. Mă îngrozesc când văd cu claritate că putem fi mașini de distrugere.
Personajul lui Tolstoi, Pierre Bezuhov, e atât de oripilat de război după proaspăta reîntoarcere, încât are impresia că lumea întreagă s-a schimbat odată cu el. Apoi, își da seama în scurt timp că în continuare țipă la vizitiul lui și uită promisiunile de noblețe făcute pe front.
Suntem cutremurați temporar de evenimentele care se întâmplă, ca apoi să ne lăsăm angrenați în firescul lucrurilor și să ne urmăm pornirile răutăcioase, meschine sau lacome. Nikos Kazantzakis spunea că răul și-a lăsat drojdia în noi.
Un soldat, după ce a văzut ororile războiului, a spus: “Lui Dumnezeu i-au ieșit mai bine florile și copaci decât oamenii. ”
De asta îl apreciez pe Dumnezeu, El nu ne îmbată cu apă rece. El știe că din lup nu poți face oaie, oricâte operații estetice cu lâna i-ai face. Creația ex nihilo e mai simplă decât restaurarea a ceva stricat, pervertit.
Așa că, soluția lui Dumnezeu e simplă: “Va voi da o inimă nouă și un duh nou, voi lua din trupul vostru inima de piatră și va voi da o inimă de carne.”
Alina A. Rotaru
