Category: Insomnii

E perfectă.

E consecința alegerilor tale până în prezent. Mărunte și zilnice majoritatea, dar care te construiesc ca om.

E complicată și simplă în egală măsură. Suntem 100% responsabili pentru ea și orice eschivare înseamnă că nu ne aparținem nouă înșine, alegând să oferim de bună voie frâiele vieții noastre altora.

E un dar. Unic. Prețios.

E șansă. Pentru astăzi, doar astăzi.

E pasiune. Pentru oameni. Pentru relații. Pentru muncă. Pentru cauze mai mărețe decât propria persoană.

E farmec. Exprimat prin modul în care suntem alcătuiți, începând cu o celulă, apoi organ, sistem de organe și organism.

E mirare. În fața frumosului și a urâtului. Alcătuită dintr-un mozaic de sentimente, experiențe și emoții.

E culoare. Verdele speranței. Albastrul viselor. Roșul iubirii. Galbenul ambiției. Griul dezamăgirii. Negrul vinii și violetul rușinii. Apoi verdele speranței. Întotdeauna verde.

E muzică. Clasică, sacră, jazz. În funcție de companie, circumstanță și locație.

E fără limite. Doar dacă le pui tu, le trasezi cu îndârjire și încăpățânare de teama necunoscutului sau a pierderii.

E acceptare de sine. Perpetuă. Necondiționată. Ah, ce greu e!

E atitudine. Uneori în avans pentru ceea ce vrei să devii.

E scop și misiune. Direcție dată de interior care nu poate fi impusă.

E conexiune. Aerul pe care tocmai l-ai dat afară din plămâni va face înconjurul pământului în următorul an, timp în care fiecare moleculă expirată de tine, va fi inspirată de altcineva pentru a fi expirată din nou. Vorba poetului John Donne: “Nici un om nu este o insulă în întregime singură, ci fiecare om este o bucată de continent, o piesă dintr-un întreg.”

E suferință. A durerilor personale. A umanității: războaie, calamități, atacuri kamikaze, abuzuri, boli, exploatare, sărăcie extremă, bombe, catastrofe naturale, tragedii colective. Oameni, nu statistici.

E divinitate. Scânteie din Dumnezeu. Expresia Lui întipărită în tine. Am încetat să-L mai asociez pe Dumnezeu cu un loc, oricât de împodobit de însemne religioase sau istorice ar fi. Dumnezeu e în mine. În noi. Deseori clădirile ascund mândrii, orgolii sau spălări de bani în numele Cuiva care nu a pretins niciodată asta și nici nu jubilează de încantare văzându-ne pe noi ridicând ziduri. Un Dumnezeu care nu are ranguri, coeficiente de orice natură ar fi ele sau favoriți. Are oameni cu suflete care tânjesc după dragoste și acceptare necondiționată, flămânzi de sens.

Mai vreau să-ți spun ceva, dacă tot sunt catalogată ca fiind o visătoare incurabilă: există chiar și aici, pe pământ, o bucățică de cer. Dacă vrei să o vezi, dar mai ales să o simți, lasă ego-ul și deschide-te în fața vieții, a experienței și a relațiilor autentice. Și nu în ultimul rând, în fața lui Dumnezeu. Nu vei regreta.

Mă aude cineva? Viața nu e dreaptă. E perfectă.

Îmi spunea cineva, zilele trecute, că trăiesc într-o lume ideatică și că ceea ce scriu eu, nu este realist. Așa că, m-am hotărât să cobor pentru scurt timp de pe norișorul roz pe care plutesc în derivă, și să afirm că nu ar ajuta pe nimeni să scriu pe blogul meu despre poveștile de viață sfâșietoare pe care le-am auzit chiar azi dimineață în practică la Spitalul de Psihiatrie, sau experiențele povestite recent de câțiva prieteni care m-au lăsat pur și simplu neputincioasă în fața tragediei umane și a sentimentului că sub o formă sau alta cu toții suferim, sau asistăm la dramele celor iubiți fără a putea face nimic.

Realitatea inevitabilă este că rasa umană planează sub semnul suferinței, iar pierderea persoanelor iubite prin moarte sau alegere, cataclisme naturale, boli incurabile, sărăcie și tragedii de tot felul nu sunt străine urechilor și ochilor noștri. Din păcate.

În loc de bine cunoscutul vers a lui George Coșbuc: “Cu o moarte toți suntem datori”, aș spune: “Cu o doză de suferința, mai mică sau mai mare, toți suntem datori”.

Câteodată asistăm cu greu și la realitatea dură din viața noastră.

E prea comun subiectul suferinței umane, iar implicațiile filozofice, teologice și psihologice au fost dezbătute de-a lungul timpului de cele mai luminate minți ale istoriei, (și preconizez că nu va fi epuizat prea curând subiectul) ca să îl dezbat și eu în fiecare articol. Prefer să aduc în față o perspectivă optimistă, chiar cu riscul impopularităţii.
Ceea ce putem face, este să găsim soluții, sau să ne retragem cu bun-simț, după bine cunoscutul principiu hipocratic: “Dacă nu pot să fac bine, cel puțin să nu fac rău.” Ar fi bine să nu-l uităm..

Nu există imunitate în fața suferinței și refuz să-i înțeleg pe cei care savurează răul și nefericirea altora, având un soi de satisfacție bolnăvicioasă în fața durerii semenilor. Stările umane sunt precum o roată care se întoarce mereu: azi zâmbesc eu și plângi tu, mâine e posibil să plâng eu, iar tu să zâmbești. Când începi să înțelegi că fiecare om duce o luptă cu el însuși, iar acțiunile lui sunt conduse in primul rand de împlinirea dorinței de a fi iubit și acceptat necondiționat, s-ar putea să sfârșești cu judecata.

Compasiunea ne face umani. Ne ajută să rezonam la nivel interior cu cel aflat în suferința, să fim gata pentru a-i oferi sprijin.

Empatia ne ajută să fim suportivi, și se referă la trei sensuri distincte: să cunoști sentimentele altei persoane, să simți ce simte acea persoană și să reacționezi cu compasiune la durerea ei. Caracteristică care ne deosebește în mod fundamental de animale.

Să uzam de ea fără teamă și inhibiții, zic.