Atacurile de panică fac parte din categoria tulburărilor de anxietate, fiind un episod distinct de teamă intensă, acompaniat de o serie de senzaţii fiziologice (palpitaţii, dureri în piept) şi simptome cognitive (credinţa că voi muri sau voi înnebuni).

Prevalenţa în populație este de aproximativ 2,7%, iar vârsta de debut este între 15 şi 24 de ani şi între 45 şi 54 de ani.

Atacurile de panică se caracterizează prin: palpitații, bătăi puternice ale inimii sau accelerarea ritmului cardiac, transpi­rații, tremur sau trepidație, sen­zație de strangulare a respirației sau sufocare, durere sau disconfort precordial, greață sau detresă abdominală, senzație de ame­țeală, dezechilibru sau leșin, derealizare (sentimentul de irealitate), depersonalizare (detașare de sine însuși), frica de pierdere a controlului sau de a nu înnebuni, frica de moarte, frisoane sau valuri de căldură și parestezii (senzații de amorțeală sau furnicături).

Atacurile de panică sunt comorbide cu alte tulburări de anxietate, depresie și anumite tulburări de personalitate, precum cea evitantă și dependentă.

Factorii de vulnerabilitate se referă la factorii genetici, istoricul de boală și abuz, temperamen­tul cu indici ridicați de neuroticism și afectivitate negativă, alături de o conștientizare interoceptivă a proceselor fiziologice, ca bătăile inimii sau pulsul mărit.

De regulă, până să ajungă la psiholog, persoana care prezintă simptomele atacului de panică apelează la diverse servicii medicale, crezând că este vorba de o cauză de ordin fiziologic.

Există, însă, condiții medicale care seamănă cu simptomele de panică: hipertiroidismul, prolaps de valvă mitrală și, de asemenea, trebuie atrasă atenția că tulburarea de panică poate coexista alături de o condiție medicală precară. Trimiterea către un specialist în sănătate mintală este recomandat să se facă doar după ce au fost excluse posibilele afecțiuni fizice.

Evaluarea se face cu ajutorul interviurilor clinice, chestionarelor, fișelor de monitorizare și testelor comportamentale.

În ceea ce privește intervenția psihologică, se începe cu psiho­edu­cația, explicând că atacul de panică este un cerc vicios, între­ținut de răspunsurile fiziologice, cognitive și comportamentale la frică în situații specifice. Este importantă analiza atacurilor de panică: când se întâmplă, ce le menține, dar și monitorizarea atacurilor între ședințe.

Inducerea simptomelor şi expunerea proprioceptivă, restructurarea cognitivă a interpretărilor catastrofice, expunerea in vivo și învățarea exerciţiilor de respirație și relaxare sunt pașii principali în ceea ce privește inter­venția psihoterapeutică.

Vestea bună este că atacurile de panică se tratează cu succes încă de la primele ședințe, de aceea, dat fiind disconfortul intens produs de prezența lor, se recomandă consultarea unui psiholog sau psihoterapeut cât mai repede.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina. 

Cunoscută sub numele de ipohondrie, anxietatea de sănătate este multifațetată, cuprinzând componenta emoțională (anxietatea), componenta fiziologică (palpitațiile), componenta cognitivă (pericolul perceput) și componenta comportamentală (evitarea și comportamentele de siguranță).

Simptomele anxietății de sănătate sunt: preocuparea și teama de a avea, sau ideea de a avea, o afecțiune medicală serioasă bazată pe interpretări eronate ale simptomelor corpului, preocuparea persistă în pofida investigațiilor medicale și reasigurărilor, nu este delirantă și nu este restricționată la îngrijorarea cu privire la aspectul fizic, cauzează detresă și afectează nivelul de funcționare socială, ocupațio­nală, sau în alte domenii importante de funcționare ale persoanei, nivelul anxietății este crescut, iar individul este exagerat susceptibil la îngrijorări privind starea sa de sănătate. Pentru diagnosticare este necesar ca simptomele să persiste minimum 6 luni.

Prevalența la nivelul populației este de aproximativ 1,3-10% pe an și nu există diferențe între genuri. Debutul este la vârsta adultă, iar anxietatea de sănătate persistă și revine, în absența tratamentului. De regulă, comorbiditatea este ridicată cu alte tulburări anxioase, ca anxietatea generalizată, tulburarea de panică, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburări afective, tulburări de somatizare și tulburări de personalitate.

Se pare că factorii care generează această afecțiune sunt de natură familială și stresori semnificativi în viața adultă, alături de intoleranța la incertitudine, exagerarea simptomelor obiș­nuite ale corpului și credințe disfuncționale legate de sănătatea proprie și de mediul spitalicesc.

Evaluarea se face investigând factorii din trecut, iar în cadrul ei se pune accentul pe stabilirea relației terapeutice, formularea unei explicații clare și simple a simptomelor, eliminarea, pe cât posibil, a suspiciunilor unei con­di­ții medicale (e un deziderat, dar nu este o condiție obligatorie) și identificarea unor factori cognitivi și comportamentali care contribuie la instalarea simptomelor.

Scopurile declarate ale inter­venției cognitive și comportamentale în anxietatea de sănătate sunt: reducerea convingerii de a avea o boală, chiar dacă simptomele nu dispar, reducerea îngrijorărilor față de sănătate, reducerea comportamentelor de siguranță și de verificare (controale medicale, reasigurări din partea altor persoane, hipervi­gi­lența față de simptomele propriului corp), reducerea problemelor de sănătate mintală comorbide, dezvoltarea abilității de a face față simptomelor noi și dezvoltarea unor credințe func­ționale despre sănătate și boală.

Restructurarea cognitivă vizează generarea unor credințe alternative despre boală, manifestările sale, schimbările și senzațiile fizice, ideea de sănătate și vulnerabilitate în fața bolii, efectele comportamentelor de evitare, verificare și reasigurare și, în mod special, nevoia de certitudine.

Strategiile cognitive vizează monitorizarea zilnică a îngrijorării, așa-numita „întâlnire cu îngrijorările”, adică rezervarea unui anumit timp în fiecare zi destinat doar acțiunii de a te îngrijora, dialogul socratic etc.

Printre strategiile comportamentale cele mai comune se regăsesc: expunerea interoceptivă la senzații, expunerea cu pre­venția răspunsului de evitare, reasigurare și experimentul comportamental.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina. 

Prevalența tulburărilor alimentare ajunge de la 1% pe an, în cazul anorexiei, până la 3% în cazul bulimiei sau chiar până la 10%, arată unele studii. Principalele tulburări alimentare sunt: anorexia nervoasă, buli­mia ner­voa­să și binge eating disorder.

Anorexia nervoasă reprezintă restricția comportamentului alimentar, având drept consecință principală o greutate scăzută (sub 85%; IMC sub 17.5), frica intensă de a nu lua în greutate și perturbarea imaginii corporale.

Bulimia nervoasă este carac­terizată de episoade recurente de mâncat compulsiv, sentimentul de pierdere a controlului greutății, evaluarea personală se face pe baza formei și greu­tății, comportamentele compensatorii există în aproximativ 90% din cazuri. Câteva dintre comportamentele compensatorii sunt provocarea vomei, sportul excesiv pentru pierderea caloriilor și numărarea obsesivă a caloriilor ingerate. Diagnosticarea se face după ce au fost excluse criteriile pentru anorexia nervoasă.

Tulburarea mâncatului compulsiv, supranumită Binge eating disorder, este caracterizată de episoade recurente de binge (mâncat compulsiv), mâncat în ciuda senzației de sațietate, prea repede, în lipsa foamei și jenă față de mâncat. Totodată, individul prezintă un distres ridicat față de acest comportament, considerând că este în afara controlului lui. Pentru diagnosticare este necesar ca episoadele de mâncat compulsiv să fie prezente cel puțin o dată pe săptămână, timp de 3 luni.

Tulburările alimentare au o comorbiditate ridicată cu depresia (până la 65%), anxietatea, tulburarea obsesiv-compulsivă (până la 35%) și abuzul de substanțe (până la 30%). Vârsta de debut în cazul ano­re­xiei este adoles­cen­ța, iar în cazul bulimiei vârsta de debut este prima tinerețe.

Pe lângă spitalizarea și hră­nirea prin perfuzii, în cazurile cele mai grave ale anorexiei, tul­bu­­rările alimentare sunt tratate cu ajutorul psihoterapiei.

Psihoterapia în cazul tulbu­rărilor alimentare este un proces dificil și de durată, cuprinzând câteva etape esențiale care trebuie atinse și asimilate de individ, pentru ca demersul terapeutic să aibă succes.

Prima etapă cuprinde motivarea pacientului și discutarea posibilității schimbării, conceptualizarea personalizată, educarea privind logica tratamentului, natura tulburării și abordarea comportamentelor compensatorii.

Etapa a doua abordează me­ca­nismele de menținere ale tul­burărilor alimentare: supraeva­luarea formei și a greutății, controlul exagerat asupra comportamentului alimentar, restricția alimentară (restriction), greutatea scazută și modificările comportamentului alimentar sub influența evenimentelor externe şi emoţiilor.

Etapa a treia abordează în­gri­jorările pacientului privind terminarea terapiei, consolidarea pro­greselor, reluarea punctelor vulnerabile, oferirea (în scris) a unui plan pentru menținerea pro­greselor, reducerea riscului de recădere, dezvoltarea unui plan pentru situațiile problema­tice și a unui plan pe termen lung.

Parcurgerea și finalizarea acestor etape necesită multă răbdare și perseverență, atât din partea terapeutului, cât și din partea pacientului.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Conform Manualului Diagnostic și Statistic (DSM) al tulburărilor mintale, simptomele fobiei sunt: frică marcată sau anxietate în legătură cu un obiect specific sau o situație, stimulul fobic provoacă aproape întotdeauna frică sau anxietate, stimulul fobic este evitat sau suportat cu frică sau anxietate puternică, frica sau anxietatea sunt disproporționate față de pericolul real reprezentat de stimulul fobic și de contextul sociocultural, cauzează un distres semnificativ clinic sau afectează funcționarea socială, ocupațională, sau în alte domenii importante de funcționare, iar afectarea durează minimum 6 luni.

Fobiile reprezintă printre cele mai comune tulburări mintale în populația generală. Aproximativ7‑9% din populație prezintă cel puțin o fobie pe parcursul unui an și circa 9,4‑12,8% de‑a lungul vieții.

Cele mai comune sunt fobiile de animale și înălțime, iar ele debutează, de regulă, în adolescență.

Prezența fobiei este mai frecventă în cazul femeilor (2:1), dar nu există diferențe între sexe în ceea ce privește fobiile de sânge și/sau injecții.

Comorbiditatea este frecventă cu alte tulburări anxioase (tulburare de panică) sau afective (tulburare bipolară, depresie) și alte fobii, mai ales din aceeași categorie.

În absența tratamentului, fobiile persistă în timp.

De ce unele persoane dezvoltă fobii, iar altele nu? Prezența afectivității negative crescute (neuroticism) este o explicație, parentingul supraprotectiv, pierderea/separarea de părinte, abuz (fizic, sexual), evenimentele traumatice/negative și susceptibilitate genetică (e.g., rude de primul grad cu același tip de fobie) sunt câteva posibile explicații spre care indică studiile.

Există modele psihologice dezvoltate cu rolul de a înțelege fobiile și de a interveni prin psihoterapie. Majoritatea fac referire la conceptele de condiționare clasică sau condiționare operantă, fapt care ne arată că ele sunt învățate în marea lor majoritate, prin urmare sunt flexibile și pot fi diminuate sau schimbate.

Pașii principali în intervenția psihoterapeutică, în cazul fobiilor, sunt: evaluare, psihoeducație, expunere, restructurare cognitivă, învățarea tehnicilor de relaxare și pregătirea pentru încheierea terapiei.

Expunerea în vivo (în realitate) sau în vitro (în imaginar sau în realitatea virtuală) este cea mai eficientă și uzitată metodă folosită în tratarea fobiilor, iar câteva principii după care se face expunerea sunt: expunerea trebuie să fie planificată, monitorizată și evaluată, durata și frecvența sunt predeterminate, eliminarea comportamentelor de siguranță se face pe parcurs și clientul are controlul expunerii și predictibilitatea ei. Pentru creșterea eficienței, clientul poate fi asistat de o persoană apropiată sau din familie în cadrul expunerii.

Închierea terapiei se face atunci când nivelul de anxietate și comportamentele evitative s‑au redus semnificativ, iar clientul a fost expus la stimulii fobici.

Câteva dintre cele mai comune provocări în fobii sunt: temeri legate de intervenție, refuzul expunerii, non‑complianța la temele de casă, menținerea distresului emoțional în timpul expunerii și imposibilitatea expunerii (e.g., stimuli anxiogeni inaccesibili).

*Articol publicat și în Ziarul Lumina. 

Tulburarea obsesiv compulsivă (TOC) are o prevalență de 1,7%-4% în rândul populației și debutează în copilărie, în aproximativ 50% din cazuri.

Tulburarea obsesiv compulsivă este caracterizată de gânduri obsesive, dureroase, intruzive și/sau repetitive, compulsive (pot fi acte fizice sau psihice) semnificative din punct de vedere clinic. Suferința produsă este cronică și poate fi dizabilitantă.

Obsesiile sunt gânduri, impulsuri sau imagini recurente și deranjante, experimentate ca intruzive (ego-distonice), nu sunt doar îngrijorări excesive despre evenimentele din viața reală, ci gânduri care produc afectarea funcțio­nalității zilnice.

Obsesiile obișnuite includ gânduri de contaminare, îngrijorare patologică cu privire la siguranța proprie, îndoieli legate de propria memorie sau de percepție, scrupulozitatea (nevoia de a face ceea ce trebuie, frica de a comite o infracțiune, adesea religioasă), nevoia de ordine sau de simetrie, gânduri nedorite, intruzive, sexuale sau agresive.

Compulsiile sunt comportamente repetitive sau acte psihice pe care persoana se simte obligată să le îndeplinească, ca răspuns la o obsesie, sau conform regulilor rigide dezvoltate cu scopul de a preveni sau de a reduce stresul, sau pentru a preveni apariția unor evenimente teribile. Actele sunt în mod clar excesive sau lipsite de sens, dar practicarea compulsiei ocupă o parte semnificativă din timpul persoanei.

Compulsiile comune includ curățarea și spălarea, verificarea (încuietori, aragaz, fier de călcat, siguranța copiilor), numărarea și repetarea acțiunilor de mai multe ori sau până când au sentimentul că lucrurile sunt făcute corect, aranjarea obiectelor, atingerea și lovirea obiectelor, adunatul lucrurilor (colectarea, stocarea lor), mărturisirea sau căutarea reasigurării, efectuarea de liste etc.

De-a lungul timpului s-au elaborat multe teorii în încercarea de a explica originea tulburării. Ce știm până acum este că tulburarea obsesiv compulsivă are o influență genetică de 45%-65% în studiile pe copii și de 27%-47% la adulți, iar gemenii monozigoți pot fi înalt con­cordanți pentru TOC (80%-87%), comparativ cu concor­danța 47%-50% în cazul gemenilor dizigoți.

Există rar dovezi că afecți­unile neurologice, cum ar fi traumatismele cerebrale, abuzul de stimulante și intoxicația cu monoxid de carbon ar duce la apariția simptomelor obsesive și/sau compulsive.

Curios, stilul parental sau educația nu par a fi un factor cauzal în apariția simptomelor și nici stresul, chiar dacă simptomele sunt accentuate și agravate de stres.

În ceea ce privește identificarea tulburării, pacienții sunt reticenți în a-și dezvălui gândurile nedorite și comportamentele compulsive, dar aceștia apelează la ajutor atunci când distresul atinge un nivel maxim, de nesuportat, până acolo încât se ajunge la ideație suicidară.

Terapia constă în medicație, expunere cu prevenirea răspunsului și terapie cognitivă, în care se discută convingerile despre consecințele anticipate ale neimplicării în compulsii.

Rolul terapiei este crucial în schimbarea gândirii și com­portamentului folosind tehnici practice și, de obicei, implică și expunerea.

Articol publicat și în Ziarul Lumina.