Pentru femeia care vrea sa evolueze
  • Blog
    • Alina
    • Barbati
    • Guest Post
    • Insomnii
    • Dragoste
    • Educatie in stil feminin
  • Psihologie
  • Scrisori către Dumnezeu
  • Crâmpeie existențiale
  • Despre mine
  • Contact

Principalele tulburări de dezvoltare la copii

Blog/Psihologie-by Alina

Agitația vieții și mindfulness-ul

Educatie in stil feminin/Psihologie-by Alina

Atenția față de sine și necesitatea limitelor

Crâmpeie existențiale/Educatie in stil feminin-by Alina

Nevoile psihologice esențiale ale copiilor

Educatie in stil feminin/Psihologie-by Alina
Alina

Anul 2018 pentru mine

by Alina on 31 December 2018

Cum a fost anul 2018 pentru mine, m-am întrebat.

Primul gând a fost: Ce am realizat concret, ce se vede?

Am făcut o listă cu câteva lucruri pe care le-am considerat relevante pentru anul care aproape a trecut.

Am depus actele pentru atestatul de liberă practică în psihologie.

Am terminat un an din cele două masterate.

Am citit vreo 30 de cărți.

Am scris vreo 30 de articole despre psihologie. 

Am primit o ofertă pentru a scrie în revista Academiei Române.

Am făcut interviuri cu doi dintre profesorii preferați.

Am avut o conferință publică, la invitația cercului de neuroștiințe, despre intervenții validate științific în Sindromul de stres post-traumatic.

Am fost în trei vacanțe superbe: Franța, Polonia și Păltinș.

Am scris pe blog câteva zeci de articole.

Mi-am demonstrat că pot face bani din scris.

A fost un an în care am muncit, am iubit și mi-am permis să experimentez diverse lucruri. 

Vorbim despre realizări, despre ce am acumulat, despre partea frumoasă a lucrurilor. 

Însă, cum arată reversul monedei? 

Am avut un episod de burnout. Cel mai oribil lucru pe care l-am experimentat vreodată. 

Am avut câteva infecții în corp, am zăcut la pat zile întregi. 

Au fost momente în care am fost rănită, în care m-am simțit neînțeleasă. Momente în care am rănit, deloc puține. 

Momente în care am țipat, am reproșat, am regretat apoi. 

În mod sigur, pot afirma că a fost un an bun, atâta timp cât sunt în viață, iar sfârșitul lui mă găsește sănătoasă pe mine și pe ce pe care îi iubesc. 

Vorbim despre ce se vede, cum arată aspectele din viața noastră care nu sunt atât de vzibile. 

Cum arată lecțiile de viață pe care le-am acumulat?

Cum arată experiențele trăite, care nu sunt vizibile? 

Îmi storc creierii gândindu-mă ce am învățat anul acesta visceral, profund. 

Mi-am descoperit valorile: libertatea, bunătatea și profesionalismul. 

Am învățat că sunt fragilă, dar puternică. 

Am învățat că nemulțumirea e un flagel care-ți distruge fericirea. 

Am învățat că furia poate distuge relații. 

Am învățat că a investi în tine, în autocunoașterea ta, este una din cele mai bune alegeri. Pierdem timp, resurse și energie pentru a părea impecabili în exterior, racordați la tot ce înseamnă nou, performant și la modă. Dar nu elementele exterioare sunt vitale, ci interiorul: dezvoltarea abilitățiilor și a deprinderilor tale, abilități care dezvoltându-le și exersându-le, te vor scoate din linia majorității și vei oferi valoare celor ce te înconjoară. Tot ce ține de exterior poate fi achiziționat foarte repede, în câteva ore. Dezvoltarea ta ca om e cea mai importantă.

Am învățat să apreciez oamenii, să văd curajul lor și frumusețea, chiar din „mucegaiuri și noroi”.

Am învățat să privesc cu umilința viața, fără a pretinde și fără a considera că cineva îmi este dator cu ceva. 

Am învățat că am nevoie de iubire pentru a viețui, altfel îmi pierd sensul prin lume, mă desfac. 

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările pe care mi le-a dat în acest an, dar și pentru momentele grele în care am simțit că este cu mine. 

Îmi doresc un 2019 în care să fiu o persoană mai bună, atât pe plan profesional, cât și pe plan personal și relațional. 

Vă las un gând, citit în cartea 12 reguli pentru viață, scrisă de Jordan Peterson. 

Ce pot să fac pentru a-mi întări spiritul? Nu spune minciuni și nu face lucruri care nu-ți sunt pe plac.

Ce să fac pentru a-mi înnobila trupul? Folosește-l numai în serviciul sufletului.

Ce să fac cu cele mai grele întrebări? Consideră-le ca pe niște porți către calea vieții.

Ce să fac cu necazul omului sărac? Încearcă să-i alini inima prin purtarea ta.

Ce să fac când sunt atras de strălucirea mulțimii care mă ascultă? Stai drept și rostește-ți adevărurile tale incomplete. 

Sănătate și împlinire vă doresc în noul an, dragi cititori ai blogului meu!  

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Crâmpeie existențiale/Scrisori către Dumnezeu

Credința în Dumnezeu: o alegere sau un dar?

by Alina on 21 December 2018

M-am trezit, fără preaviz, cu o dilemă uriașă: credința în Dumnezeu este o alegere sau un dar?

La ce mă refer când spun credință în Dumnezeu? La ceva foarte personal: credința în existența lui Dumnezeu, credință în suveranitatea Lui, adică El știe că eu exist, îl interesează activ parcursul vieții mele și devenirea mea, se implică în alegerile mele, chiar și cele mai mărunte, toate evenimentele, fericite, triste sau tragice au un sens, un scop și sunt permise de Dumnezeu în viața mea.

Credința că Dumnezeu îmi cunoaște chiar și cele mai intime gânduri și aspirații, credința că Dumnezeu a coordonat parcursul evoluției umane, credința că Dumnezeu este la cârma istoriei și deține controlul, chiar și atunci când toate lucrurile par să o ia razna.

Credința că există Dumnezeu, că nu suntem „uitați în gol, pierduți în vid”.

În mod clar, se ridică o altă întrebare: cum îl definești pe Dumnezeu, sunt mii de opțiuni religioase sau non-religioase care definesc un dumnezeu în diverse forme, începând de la o forță supranaturală și terminând cu un copac sau un animal.

Aici este important de precizat că mă refer la Dumnezeul pe care îl creionează Biblia, cartea de căpătâi a creștinătății.

Religia creștină (cu miile sau zecile de mii de confesiuni aferente) aproximează undeva la două miliarde jumătate de practicanți (sau declaranți), acesta însumând 33% din populația globului, urmată de islam (1,8 miliarde, 24% din populația globului), seculari, non-religioși sau atei (1,2 miliarde, 16% din populația globului), hinduism (1,15 miliarde, 15% din populația globului), budism (521 de milioane, 7% din populația globului). Restul „plăcintei” este ocupată de religii tradiționale chineze sau africane, spiritism etc. Vezi sursa informațiilor.

Știu cu certitudine că fiecare dintre aceste religii (împărțite la rândul lor în mii de confesiuni, care pot diferi substanțial una de cealaltă în ceea ce privește doctrina religioasă) au pretenția că îl definesc pe Dumnezeu acurat, că ei au dreptate.

Religia creștină, care are ca și carte de referință Biblia, îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind unul personal, implicat în viața omului, dovada supremă de dragoste și iubire față de omenire culminând cu trimiterea Fiului Său în lume să moară pentru păcatele ei. Aceasta fiind singura acoperire (justificare) pentru păcate – o jertfă, în fața unui Dumnezeu sfânt și drept.

Articolul acesta se îndepărtează de la ideea principală și simplă din mintea mea, dar simt nevoia clarificării termenilor și conceptelor pentru a putea fi înțeleasă, mai ales că diversitatea convingerilor (doctrinelor) este copleșitoare.

Ca să fiu clară: mă refer la Dumnezeul Bibliei, al creștinilor.

Cum rămâne cu celelalte religii, cu cei 67% din populația globului? Nu știu. Poate eu mă înșel. Poate ei se înșeală. Poate ne înșelăm cu toții. Sau poate am dreptate.

Am scris un articol despre religia pe care mi-am ales-o, ce glumă bună, anul trecut, în noiembrie.

Cred în Dumnezeu. Nu a fost un parcurs simplu, chiar dacă m-am născut într-o familie protestantă practicantă. Mereu mi-am pus întrebări, am citit, am căutat, am avut o perioadă, în adolescență, în care am decis că nu pot crede într-un Dumnezeu pe care nu îl văd și El nu are dreptul să mă judece pentru aceasta. Am invidiat oamenii cu certitudini puternice, încă o mai fac, ca să fiu sinceră cu mine.

Pur și simplu am o altă personalitate, căutarea continuă este cuvântul care mă descrie perfect. Am zis că aș da-o la schimb cu ce vreți voi. Oferta rămâne valabilă.

În final, ca o încăpățânată veritabilă, mi-am spus că dacă există un Dumnezeu eu trebuie să-L întâlnesc. Așa că, animată de scrierile a zeci de mistici, am început să mă rog foarte specific, zilnic, fără excepție, să Îl întâlnesc.

Chiar și pe paginile Bibliei scrie: Mă veți căuta și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima. (Ieremia 29:13)

Ce ar fi de zis? Că L-am întâlnit, oricât de psihopatologic ar suna, dar vă asigur că am toate țiglele pe casă, ca să mă exprim academic. Sunt psiholog, mă verific constant.

Cum? Ar fi un alt articol prea lung. Mint. Ar fi ceva mult prea personal și intim ca să am curajul să-l expun aici.

Rezultatul este că eu cred în existența lui Dumnezeu, am experimentat-o ca ceva personal și profund, dincolo de mediul în care am crescut. Sigur, ca orice experiență necuantificabilă pe care o trăiești, poți la un moment dat să-ți pui semne de întrebare privind veridicitatea ei.

Acum, îmi pun întrebarea: este credința în Dumnezeu o alegere sau un dat?

Credința este darul lui Dumnezeu, spune Biblia.

Pare logic. Biblia spune asta, dacă tu crezi Biblia, dilema e rezolvată.

Eu mă refer la situațiile în care viața ta o ia razna: te îmbolnăvești tu sau cei pe care îi iubești, vezi moarte peste tot în jurul tău, ai dificultăți financiare, probleme în familie. Ai o calitate a vieții foarte scăzută.

Ce faci când totul pare că se clatină în jurul tău?

Ce faci când Dumnezeul pe care îl credeai bun, pare că a pierdut controlul?

Ce faci când pare că Dumnezeu e dușmanul tău, nu Tatăl tău?

Eu am ajuns la concluzia că a te încrede în Dumnezeu este o alegere zilnică.

Chiar dacă uneori pare că sfidează logica.

Chiar dacă pare că e un mecanism de coping (adaptare), adică este unul din subterfugiile construite de mintea noastră adaptată filogenetic de-a lungul erelor pentru a găsi explicații, pentru a ne oferi iluzia contolului, a vieții după moarte, a dreptății divine, a răsplății pentru faptele noastre bune și, mai ales, a sensului.

Mintea noastră este avidă după sens și îl caută oriunde, oricând, în fiecare circumstanță.

Concluzia mea este că a crede în Dumnezeu este un dar de la El și o alegere, în (aproximativ) egală măsură.

*Am pus ca poză a articolului o mică parte din pictura făcută de Michelangelo, pe tavanul Capelei Sixtine. Degetul lui Dumnezeu și degetul omului (a lui Adam) se întâlnesc. Și de acolo pornește totul: viața mișcarea și ființa.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Psihologie

Ce este psihologia pozitivă

by Alina on 20 December 2018

Atunci când oamenii aud că un concept este din psihologia pozitivă, primul lucru care le vine în minte, de regulă, este legat de mentalitatea gânditului pozitiv (a vedea partea plină a paharului) în orice circumstanță. Lucru absolut fals.

Pentru că psihologia clasică s‑a preocupat exclusiv de patologia psihică (schizofrenia, tulburarea bipolară, depresia), restul oamenilor, care nu prezentau aspecte patologice, au fost neglijați.

Chiar dacă nu aveau provocări care să fi dus la dizabilitate sau lipsa funcționalității pe plan social și/sau familial, oamenii sănătoși se confruntă cu o serie de provocări, care necesită deseori prezența unui consilier psihologic, psiholog și/sau psihoterapeut.

Nu doar în cazul provocărilor oamenii au nevoie de asistență, ci și pentru că vor să‑și optimizeze viața, modul de lucru, abilitățiile sau relațiile. Ca urmare a acestui fapt s‑a născut psihologia pozitivă, care se ocupă cu optimizarea vieții oamenilor ce nu prezintă boală psihică sau tulburări psihice.

Martin Seligman, președintele American Psychological Association (APA) în 1998, a inițiat manifestul psihologiei pozitive moderne, care pune accentul pe ce este pozitiv în experiența umană, nu pe ceea ce este patologic.

Împreună cu Christopher Peterson construiește o taxonomie (clasificare) a punctelor forte și a virtuților de caracter, care este o alternativă la sistemul de diagnostic al psihopatologiei și vrea să fie un diagnostic a ceea ce este „bun” și „pozitiv” în oameni.

Virtuțile identificate sunt: înțelepciunea și cunoașterea, curajul, umanitatea, dreptatea, temperarea și transcendența.

Punctele forte sunt: creativitate, curiozitate, deschidere, dragostea de cunoaștere, viziune, inovare, vitejie, persistență, integritate, vitalitate, rezistență, dragoste, bunătate, inteligență socială, apartenența la comunitate, dreptate, leadership, iertare și milă, a fi umil, prudență, auto‑control, aprecierea frumosului și a excelenței, gratitudine, speranță, umor și spiritualitate.

Psihologia pozitivă urmărește cultivarea atât a virtuților, cât și a punctelor forte în viața fiecărei persoane, alături de cultivarea emoțiilor pozitive, precum bucuria, interesul, mulțumirea și dragostea.

Nu de puține ori, oamenii apelează la serviciile unui psiholog deoarece vor să fie mai fericiți, în Psihologia pozitivă se face distincția între good life (viață bună), pleasant life (viață plăcută) și meaningful life (viață cu sens).

Good life (viață plăcută) se referă la a a fi angajat în momentul prezent, împlinit, înseamnă a te dedica punctelor tale forte și a trăi în acord cu valorile tale.

Pleasant life (viață plăcută) se referă la trăi cât mai multe emoții pozitive și a evita, atât cât este posibil, emoțiile negative și durerea.

Meaningful life (viața cu sens) este viața în care îți pui punctele forte în slujba celorlalți, ceea ce duce la găsirea sensului vieții.

O viață fericită, adică o viață cu sens, este aceea în care mă cunosc pe mine, fac acțiuni în acord cu ceea ce sunt și mă dedic în slujba celorlalți.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina. 

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Crâmpeie existențiale

La umbra nemulțumirii

by Alina on 16 December 2018

Trebuie că sunt într-o perioadă a vulnerabilizării, altfel nu-mi explic de ce săptămâna trecută vorbeam despre lupta mea cu furia, iar astăzi vorbesc despre lupta mea cu nemulțumirea.

Nu știu să fi fost vreo perioadă din viața mea în care să fiu mai nemulțumită ca acum.

M-am gândit că nemulțumirea cronică se datorează creșterii, maturizării. Când ești mic(ă), te mulțumești cu puțin: o carte ilustrată, desene amuzante, o poveste frumoasă spusă de tata, o înghețată gustoasă sau o vizită la grădina zoologică.

Pe măsură ce crești, ai tot mai multe pretenții și devii tot mai greu de mulțumit.

Ba mai mult, lucrurile bune care ți se întâmplă și experiențele frumoase pe care le ai, ajungi să le consideri ca un dat, ca un merit pentru tine. Ceva pentru care nu ai făcut nimic, dar ți se cuvin.

Problema este că cerințele tot cresc, pretențiile ajung tot mai mari, și astfel, foarte puține lucruri ajung să te mulțumească, chiar dacă ai o calitate a vieții ridicată: prieteni, familie, iubit, educație, job, bani, sănătatate, posibilitatea de a te exprima și multe alte binecuvântări mai mici sau mai mari.

De exemplu, eu sunt un om patriot, îmi iubesc țara, cred în potențialul ei, dar într-atât de nemulțumită sunt de ea, încât de luni bune fac research pentru a emigra. Sigur, poate într-o oarecare măsură e justificat sentimentul meu, dar în urmă cu doi ani nici prin cap nu mi-ar fi trecut gândul emigrării.

Nemulțumirea are și caracter filogenetic, sunt convisă de asta. Dacă de-a lungul istoriei eram permanent mulțumiți de condiția noastră, cu siguranță nu ajungeam unde am ajuns astăzi, din punct de vedere al dezvoltării sociale, economice, medicale, genetice etc.

Într-o notă misogină, aș spune că nemulțumirea are un caracter profund feminin. Din observațiile calitative culese, femeile sunt mai provocate să-și depășească statutul și condiția decât bărbații. Bărbații sunt relativ simpli (majoritatea), au nevoie de hrană, sex, să-și practice hobby-urile liniștiți și poți conviețui pașnic cu ei, asta dacă sunt ființe rezonabile, fără vicii numeroase și costisitoare, fără gelozie și fără alte un milion de chestii, care diferă de la persoană la persoană, nu intru în detalii.

Am afirmat că nemulțumirea are un caracter predominant feminin, pentru că atunci când noi atingem un scop, nici măcar nu facem o pauză să ne bucurăm de ce am realizat, pentru că suntem în cursa pentru următoarea achiziție, cucerire, vacanță etc.

Oricine a conviețuit cu o femeie măcar un an sub același acoperiș și a cunoscut-o într-un mod intim și profund, știe că am dreptate. Sau?

Un filosof francez (parcă) a spus că va da un sac cu bani de aur unei femei mulțumite, atunci când o va întâlni. Omul a murit și sacul încă așteaptă…

Revin la nemulțumirea mea pe care am numit-o umbră, deoarece pune într-o lumină de umbră fiecare eveniment fericit pe care îl trăiesc.

Nemulțumirea este picătura amară dintr-o limonadă gustoasă.

Nemulțumirea este o prăjitură divină (știați că există prăjituri divine, da?), dar care este puțin arsă.

Nemulțumirea este sentimentul care nu te lasă să te bucuri deplin de o realizare, fiind cu gândul la următorul obiectiv sau la un eșec din trecut.

Nemulțumirea este bucuria zăpezii anulată de frig.

Nemulțumirea este bucuria valurilor mării diminuată de căldură.

A trăi o viață de nemulțumire înseamnă a merge prin viață cu frâna de mână trasă, a te bucura la intensitate scăzută de darurile vieții, a căuta nod în papură, a-ți pune viața pe pauză, așteptând circumstanțele perfecte ca să te poți bucura.

Posibil să existe o corelație între perfecționism și nemulțumire. Un om perfecționist poate avea performanțe mai multe decât majoritatea, dar o calitate a vieții mai scăzută, deoarece standardele lui sunt foarte înalte, pe alocuri irealiste, însoțite de gânduri automate negative: Întotdeauna trebuie să…, Niciodată…, Dacă eu fac asta, ceilalți trebuie să facă la fel și multe altele, care perpetuate pe termen lung pot duce la boală psihică.

Ajungem să ne înșelăm pe termen lung, crezând că dacă vom realiza X, Y și Z lucru, viața noastră va arăta diferit, vom fi pe deplin fericiți.

De pildă, când ești singură, crezi că venirea unui prinț pe cal alb te va salva, când studiile spun că: „Circumstanțele obiective (casa în care stai, statusul marital, prezența sau absența copiilor, mașina pe care o conduci, locurile în care îți petreci vacanțele, veniturile etc.) au un impact agregat de cel mult 10% (în medie) asupra sentimentului subiectiv de satisfacție din viață.” (sursa)

Vă vine să credeți că lucrurile pe care noi credem că dacă le vom avea vom fi în proporție de 90% fericiți, de fapt, ele îți aduc aproximativ 10% din sentimentul subiectiv de fericire? E uluitor!

Aproximativ 50% din sentimentul de fericire și împlinire este datorat genelor (aici, deocamdată, nu putem face nimic, e o loterie). Vedeți oamenii aceea, norocoși i-am numi, care văd mereu partea plină a paharului și au un optimism debordant, uneori enervant.

Aproximativ 40% din sentimentul de fericire sau mulțumire, reprezintă libertatea noastră de alegere, locul unde putem să lucrăm, să ne educăm, să facem ce știm sau credem că ar trebui să facem ca să stirpim flagelul nemulțumirii, umbra nemulțumirii.

Un om înțelept se concentrează pe ceea ce poate face.

Ce pot face, deci?

Cum să duc lupta cu nemulțumirea?

Încep de la procentul de 40%, locul unde eu pot schimba ceva.

Mai nou, în fiecare seară când mă pun în pat, stau câteva minute în liniște cu mine și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru binecuvântările din ziua aceea.

Am început cartea O mie de daruri de Ann Voskamp și este vorba despre provocările zilnice ale unei mame și încercarea ei de a încropi o listă cu 1000 de mulțumiri către Dumnezeu pentru toate lucrurile simple, cele pe care ea le vede pe parcursul unei zile, în familia ei, în natură, peste tot.

Da, o listă cu lucruri pentru care sunt mulțumitoare mi-ar fi de folos, îmi spun.

La fel cum cui pe cui se scoate, obicei rău pe obicei rău se scoate, așa că, mi-am propus ca de fiecare dată când găsesc un motiv de nemulțumire (chiar justificat fiind), să caut două motive de mulțumire.

E rece, nu-mi convin temperaturile care încep cu minus, dar sunt mulțumitoare pentru căldura din apartament și pentru priveliștea superbă de iarnă de la geamul meu.

Pare simplă ideea, dar cred că are un impact major asupra nemulțumirii mele. Stopează intensitatea umbrei și pune în lumină pozitivul vieții, reversul monedei.

Am aflat că în greacă cuvântul mulțumire este eucharisteo. Mulțumire. Sună atât de simplu, dar atât de profund.

Vă invit alături de mine în călătoria spre o inimă mulțumitoare, indiferent de circumnstanțele vieții.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Crâmpeie existențiale/Insomnii

Ce mai înseamnă frumusețea?

by Alina on 16 December 2018

Ieri m-am uitat la poze și am citit descrierile pozelor de pe Atlasul frumuseții, carte realizată de Mihaela Noroc.

Proiectul Mihaelei este un fenomen online, urmărit de mai mult de un milion de oameni pe rețelele de socializare.

Nu este o carte obișnuită pe care o admiri sau o citești, cartea acesta este o experiență în sine.

Aproximativ două ore am stat cu Atlasul frumuseții  în mână și nu mă mai săturam de ea, o întorceam pe toate părțile și o admiram.

Dincolo de calitatea hârtiei, frumusețea pozelor și descrierile cel puțin interesante, Mihaela Noroc, prin cartea ei, mi-a predat o lecție despre frumusețea femeilor din toată lumea.

O lecție despre cât de frumoase suntem, o lecție atât de importantă, atât de necesară.

Spunea la începutul cărții că atunci când cauți pe internet „femei frumoase”, primești, de regulă, poze cu femei senzuale, trăsături perfecte, corp sculptat, imagini care se regăsesc prea puțin în femeia obișnuită, care are atât de multe responsabilități (copii de îngrijit, o familie de manageriat și alte provocări care fac parte din viața cotidiană) că prea puțin se preocupă ca imaginea din oglindă să fie perfectă.

Am văzut 500 de fotografi cu femei obișnuite, surprinse pe stradă muncind, vizitând, călătorind, îndreptându-se spre facultate sau muncă, din toate colțurile lumii, femei de pe toate continentele, femei simple, emancipate, nonconformiste, cu lumină în ochi, cu durere în ochi, femei cu o viață grea, femei care trăiesc și muncesc în condiții improprii, femei al căror chip spunea, într-un fel sau altul, povestea noastră, a tuturor femeilor, alcătuită din vise, speranțe, zbateri, conflicte, maternitate, luptă, iubire, protecție, resemnare, durere, demnitate, libertate, inteligență, fericire, împăcare, sperantă…

Am văzut femei obișnuite, dar atât de frumoase.

Atât de frumoase prin feminitatea lor, prin ochii care exprimau o lume întreagă.

Atât de frumoase prin sutele de povești adunate într-o privire.

Atât de frumoase prin miile de trăiri concentrate într-un chip.

M-am regăsit în chipul fiecărei femei. Am citit pe fețele lor bătăli care se dau și în mine. Am simțit că toate femeile din lume avem ceva în comun (dincolo de evidențele biologice), m-am uitat la chipurile lor și într-un fel sau altul toate semănăm.

E ciudat să vezi, să simți,  că te identifici cu o femei de aproape 100 de ani, dintr-un trib din Africa de Sud, sau din China, sau Thailanda, sau chiar din România.

Mihaela Noroc, autoarea cărții, spunea că a văzut că toate mamele seamnănă între ele, într-un fel.

Eu am văzut că toate semănăm între noi prin fragilitatea puternică pe care o avem, eu am văzut că suntem frumoase. Ceea ce e o realizare, pentru că eu niciodată nu m-am văzut frumoasă, oricâte asigurări, flori, cadouri, complimente sau iubire am primit.

Ieri, uitându-mă la cele 500 de chipuri, am simțit că sunt frumoasă, că femeile de pe întreg Pământul sunt unice în felul lor, dar asemănătoare.

Admir femeile care trăiesc în culturi care le oprimă și, totuși, ele își păstrează strălucirea din ochi și optimismul.

Admir femeile care muncesc de zeci de ani în condiții improprii, pentru a-și întreține familia, pentru a le asigura un trai mai bun copiilor.

Admir femeile care luptă pentru drepturile altor femeie, din apropierea lor sau din cele mai îndepărtate colțuri ale planetei.

Admir femeile care sunt demne, oricâte tragedii au traversat.

Te admir pe tine, Mihaela Noroc, pentru că ai avut curajul să mergi în fiecare colț al Pământului șă faci poze femeilor, să le arăți că sunt frumoase. Mulțumesc pentru experiența minunată de a-ți ține cartea în mâini. Felicitări pentru minunatul tău proiect!

Te admir pe tine, femeie, de oriunde ai fi!

Mă admir pe mine, o mostră din fiecare femeie a lumii. Admir frumusețea, tăria și demnitatea mea, care sălășluiește în fiecare femeie a universului.

Cumpără cartea în română de aici!

Cumpără cartea în engleză de aici sau aici!

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Alina/Psihologie

Ce fac cu furia mea?

by Alina on 11 December 2018

Nicicând nu m-am luptat cu furia mai mult ca acum.

Am fost șocată de cât de multă furie pot avea în mine.

Eu nu sunt așa, mi-am spus.

Unde s-a cuibărit o asemenea meduză în ființa mea?

Cu ce am hrănit-o?

Cum?

Când a crescut atâta de mare?

Ce pot să fac?

De unde să încep?

Sunt câteva întrebări pe care mi le-am pus, când am văzut că o dispoziție care în mod normal durează mult mai puțin de o oră, eu o pot perpetua până la trei zile.

Am căutat în DEX ce înseamnă furia, am găsit câteva atribute care se potrivesc dureros de mult cu starea mea: stare de extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine, mânie, turbare, violență, cu putere mare, nestăvilită.

M-am întrebat cu ce seamănă furia mea și am ajuns la cel mai potrivit răspuns până acum: furia mea seamănă cu o gaură neagră. Acaparează totul. Îmi absoarbe gândurile, energia și trăirile, mă trântește jos și simt că nu o pot controla. E prea mult, e prea intensă.

În mod cert, vă întrebați ce situații pot declanșa astfel de trăiri.

Pentru mine, subiectiv vorbind, acele situații sunt justificate, de aceea nici nu are rost să le prezint, pentru că ar trebui să creionez un întreg context de viață ca să fiu înțeleasă.

Ce pot face, m-am întreabat zile la rând, speriată fiind de un sentiment care mă contolează fără ca eu să pot să mă opun în acele momente.

Am început prin a face o distincție.

Furia poate fi îndreptată asupra ta.

Furia poate fi îndreptată către ceilalți sau către o persoană specifică.

Furia poate fi îndreptată asupra unui context de viață sau asupra unei situații punctuale.

Totuși, oricât de justificat ni s-ar părea sentimentul de furie, el este unul disfuncțional și, pe termen lung, poate duce la tulburări psihice.

În psihologie spunem că este normal ca în raport cu diverse situații neplăcute de viață să experimentăm emoții negative, dar, aceste emoții negative pot fi funcționale.

De exemplu, este firesc ca în anumite circumstanțe ale vieții să fiu nemulțumit, trist, îngrijorat, plin de regrete sau remușcări, acestea sunt emoții negative funcționale, reversul lor disfuncțional sunt emoțiile de furie, depresie, anxietate, rușine și vinovăție.

Da, este normal să prezinți nemulțumire în raport cu o situație sau față de o persoană, dar nu furie.

Da, este normal să experimentezi regrete atunci când ai luat o notă mică pentru că nu ai învățat, dar nu rușine.

Și lista poate continua pentru fiecare emoție în parte.

După ce am realizat acest fapt, mi-am spus că e simplu în teorie, dar practica e grea.

Totuși, am continuat să explorez gândurile pe care le aveam în timp ce experimentam furia intensă.

Concluzia la care am ajuns este cel puțin edificatoare, în cazul meu.

Emoția negativă disfuncțională pe care o experimentam, furia, era întreținută de gândurile automate negative disfuncționale pe care le aveam.

Catastrofarea: În acele momente mă gândeam: Așa va fi toată viața, nu se va schimba nimic.

Citirea viitorului: Va fi din ce în ce mai rău. Va fi din ce în ce mai des.

Generalizarea: Nu se va schimba niciodată, mereu va fi la fel. Toată viața mea va arăta așa.

Se numesc gânduri automate pentru că îți vin spontan în minte, iar mintea ta le interpretează ca adevăruri absolute.

Cu alte cuvinte, eu îmi perpetuez furia prin gândurile automate negative pe care le am.

Aspectul revelator pentru mine a fost legătura gânduri automate negative – emoția disfuncțională de furie. 

E atât de evidentă legătura aceasta, atât de intuitivă. Atât de revelatoare.

La momentul acesta, provocarea pentru mine este să mă opresc momentele de intensitate emoțională maximă și să-mi pun câteva întrebări de bun-simț. Să nu mai iau ca și absolute gândurile care îmi vin în minte în acele clipe.

Mai sunt și alte strategii de calmare: număratul în gând până la 100(000), controlul respirației, să desenezi o mandală, să faci câteva exerciții fizice, să asculți muzică, toate acestea nu au rolul de distragere neapărat, ci de scădere a intensității emoționale, iar pe acest fond poți fi mai rațional, poți aborda problema dintr-o altă perspectivă, poți iniția o conversație care să ducă la rezolvarea problemei.

Nu mereu există o soluție specifică, clară sau evidentă, cel puțin la momentul respectiv, dar cel mai probabil poți coabita pașnic și rațional cu problema respectivă, o poți accepta sau căuta alternative de rezolvare.

Deci, ce fac cu furia mea?

Acum știu. Era atât de simplu, mai ales prin prisma faptului că sunt în anul V de studiu al psihologiei, dar unele lucruri e necesar să le experimentezi intens și dureros ca să găsești o soluție viabilă.

Vă doresc ceea ce îmi doresc și mie: o gândire rațională și o inimă înțeleaptă.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Psihologie

La ce să mă aștept când merg la psiholog

by Alina on 6 December 2018

Oamenii apelează la serviciile unui psiholog și/sau psihoterapeut cu diverse așteptări, cele mai comune referindu‑se la rezolvarea unor probleme de viață, emoții disfuncționale pe care le trăiesc în raport cu o situație, dispoziție depresivă sau anxietate și multe alte contexte particulare care pot genera suferință și o calitate a vieții scăzută.

Pentru a veni în întâmpinarea persoanelor care nu știu la ce să se aștepte când vin la psiholog/psihoterapeut, (voi folosi cuvântul psiholog predominat) propun abordarea câtorva direcții principale ce țin de zona serviciilor psihologice.

De regulă, în prima ședință, psihologul abordează așteptările pe care clientul le are de la terapie și încearcă să‑i clarifice eventualele nelămuriri.

Așteptările legate de terapie pot fi realiste sau nerealiste. În zona așteptărilor nerealiste se situează credințele de genul: Nu mai doresc să simt tristețe sau durere, Schimbă‑l pe celălalt (în terapia de cuplu, în special), Vreau să schimb modul în care gândesc ceilalți despre mine sau o anumită situație și multe altele care necesită o abordare directă, pentru a fi explicate și demontate. Așteptările realiste se referă la progrese punctuale care se pot face în terapie, ca învățarea relaxării, modificarea credințelor iraționale, învățarea abilitățiilor sociale, modificarea unor comportamente etc. Așteptările clientului trebuie să fie comunicate psihologului pentru a putea decide împreună care sunt aspectele asupra cărora veți lucra în timpul imediat următor.

Totodată, în cadrul primei ședințe (de obicei), se trasează responsabilitățiile fiecăruia, atât ale clietului/pacientului, cât și ale psihologului. O comparație care se dovedește a fi edificatoare în multe situații este aceea dintre un antrenor de fitness și persoana la care apelezi într‑un service pentru a‑ți repara mașina. Antrenorul de fitness este acolo pentru tine, pentru a te ghida și ajuta, dar nu poate face el munca în locul tău (la fel și psihologul), pe când, atunci când îți duci mașina la service, din momentul în care mașina este preluată, tu nu mai faci nimic, doar aștepți până este spălată. Rezultatele mersului la psiholog vin pe măsură ce te implici activ și direct în procesul învățării sau schimbării.

Așteptările legate de terapeut este necesar să fie abordate cu transparență de către client, pentru a putea decide dacă vor lucra împreună. În funcție de problematica cu care vine clientul, terapeutul decide dacă este de competența lui să‑și ofere serviciile, în caz contrar, clientul poate fi îndrumat spre un coleg. Menționez că așteptările clientului legate de confidențialitatea demersului psihologic sunt justificate, dar se vor prezenta cazurile în care confidențialitatea poate fi încălcată.

Tot în cadrul primei ședințe este necesar să se aproximeze timpul pe care clientul îl va petrece în terapie. În majoritatea cazurilor timpul se știe sau poate fi aproximat, deoarece există protocoale clinice pentru (aproape) fiecare tulburare, care se întind de‑a lungul unui anumit număr de ședințe. Sigur, există și excepții, când terapia se poate întinde de‑a lungul anilor.

Limite relației psiholog – client necesită abordare încă din prima ședință. Aici intră sunatul în afara ședințelor (se pot stabili de comun acord situații în care acest lucru este posibil, chiar indicat), întâlnirea în afara orelor de terapie și multe alte situații delicate care pot interveni în cadrul actului psihologic.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Guest Post/Interviuri/Psihologie

Despre arhitectura psihoculturală a românului

by Alina on 1 December 2018

Pentru a face planuri de dezvoltare națională mai înțelepte e necesar să ne înțelegem mai bine ca popor, să înțelegem mai bine și celelalte popoare. Sub aspectul poten­țialului intelectual și de creativitate nu există diferențe între noi și alte culturi. Românii nu sunt inferiori sub aspectul potențialului intelectual altor popoare sau țări. Dacă te uiți însă la performanțe, România are performanțe mai slabe decât ele. Profesorul Daniel David ne vorbește în interviul de față despre România veche și cea modernă și despre valorile pe care trebuie să le promovăm pentru a rezista în istorie ca neam.

Domnule profesor, în ce fel așezarea geopolitică ne-a influențat mentalitatea ca popor?

Lucrurile sunt complicate. Eu am încercat să fac o analiză a stării actuale, adică cum suntem prin prisma unor atribute psihologice, reunite într-un profil psihocultural al românilor. Nu mi-am pus foarte mult problema de ce suntem așa. Nu avem date retrospective riguroase, astfel încât să înțelegem cum erau românii acum 50 sau 100 de ani, ca să investigăm și mecanismele cauzale ale profilului psihocultural actual.

Am identificat că nivelul de încredere interpersonală în România este extrem de scăzut, comparat cu țări din spațiul vestic, dar și cu țări din zona estică și chiar cu vecinii noștri. Când am discutat cu anumiți istorici despre aceste rezultate, ei mi-au spus că li se pare firească conclu­zia, spunându-mi că, în opinia lor, de-a lungul istoriei, străinii nu veneau aici să ne ofere ceva, ci veneau să ne ia ceva, iar acest trecut ne-a învățat să nu avem încredere în cei care nu fac parte din colectivul nostru. În mod cert, explicațiile pot fi multiple, dar cred că și așezarea geopolitică ne poate, în principiu, influența mentalitatea.

Românismul bate ardelenismul, muntenismul și moldovenismul

Au fost diferențe semnificative în ceea ce privește mentalitatea în diferite regiuni ale țării?

Pe dimensiunile principale, cele ale psihologului olandez ­Geert Hofstede, care sunt concentrarea puterii, evitarea incertitudinii, individul colectivist și controlul comportamentului social prin pedepse, nu există diferențe de remarcat între vechile provincii ale țării. E posibil ca pe alte dimensiuni psihoculturale să existe diferențe, dar nu pe cele majore, pe cele care definesc coloana profilului psihocultural al românilor.

În ciuda unor intelectuali ai locurilor, care confundă/promovează adesea stereotipuri ca realități psihologice, în spiritul Centenarului, putem afirma că românismul bate și ardelenismul (cu referire la Transilvania definită larg/maximal) și moldovenismul și muntenismul (cu referire la Țara Românească sau Moldova definite larg/maximal). Există o arhitectură comună în ceea ce se cheamă a fi român, a românismului!

O ipoteză pe care o lansăm pentru a explica omogenitatea datelor indiferent de regiune este că există o arhitectură psihoculturală a românismului, indiferent de influențele regionale sau de altă natură. O altă ipoteză se referă la faptul că a fost atâta mișcare de populație, încât eventualele diferențe vechi s-au anulat/omogenizat. Sigur, pot fi ambele ipoteze valabile.

Dacă oamenii nu au încredere unii în alţii, nu poți construi mare lucru

Care sunt diferențele semnificative între generațiile României începând cu cel de-al Doilea Război Mondial?

Ca idee fundamentală, gene­rațiile care se suprapun acum în România sunt Generația „Baby Boomers” (cei născuți undeva între 1946 și 1964), Gene­rația X (cei născuți din 1965 până în 1980), Generația Y/Mileniarii (cei născuți din 1981 până în 1996) și Generația Z (cei din 1997 până acum). Trăiesc unii și din cei care s-au născut înainte de 1946, supranumiți Generația Tăcută, dar nu sunt foarte numeroși sau foarte activi/in­fluenți social.

Ce putem remarca este faptul că în România nivelul de încredere interpersonală este mult mai ridicat la generațiile tinere (Z/Y), în comparație cu generația seniorilor. Acesta e un fapt interesant, pentru că în spațiul vestic, în SUA, adesea raportul este inversat. Aceasta înseamnă că alături de tinerii care au încredere unii în alții poți construi lucruri importante pentru țară; dacă ai oameni care n-au încredere unii în ceilalți, atunci cooperarea este foarte grea, inclusiv când vine vorba de a construi instituții sociale necesare, puternice.

În acest moment există o Românie veche, care se potrivește modelului lui Geert Hofstede, adică concentrarea puterii (puțini conduc mulți), individul colectivist (grupul format pe bază de cunoștințe, rude, apropiați, lipsa diferențierii, frica față de cei din afara grupului), evitarea incertitudinii (frica de schimbare, schimbarea văzută ca pericol) și controlul comportamentului prin pedepse (adică indulgența nu e bună, iar greșeala trebuie vânată și pedepsită). Acum, profilul acesta este menținut de majoritatea seniorilor, cam de jumătatea mai vârstnică a Generației X (cei care la Revoluție au terminat liceul și au intrat la facultate/câmpul muncii) și de puțini tineri.

Dar sub acest profil se află o Românie modernă, care se caracterizează nu prin concentrarea puterii, ci pe descentralizarea puterii, astfel încât nimeni să nu poată controla puterea într-o societate, să fie zone în care să se poată controla reciproc puterea pentru a ține un echilibru, individul autonom care formează grupul nu pe bază de cunoștințe, prietenii, rudenii, ci pe bază de valori comune, o generație care nu se teme de viitor, ci vede impredictibilitatea ca o oportunitate, nu ca pericol, și care crede că comportamentul social trebuie controlat și prin recompense, nu doar prin pedepse. Această Românie modernă este susținută de o mică parte din seniori, cam de jumătatea mai tânără a Generației X și de majoritatea Generațiilor Z/Y.

Când analizăm profilul psihocultural al României apare profilul României vechi, pentru că profilul țării este dat de majoritate. Doar că este important și procentul! Dacă 52% din români susțin România veche versus 48% susțin România modernă, aceasta este o majoritate instabilă, iar în câțiva ani, prin accesul noilor generații în pârghiile de putere socială, profilul psihocultural al țării poate arăta diferit. Așadar, aș spune că avem un profil vechi la limită. Un profil care se va schimba de la sine când generațiile tinere vor avea mai multă putere și vor prelua poziții-cheie în societate.

Cum arată, în linii mari, psihologia poporului român?

Voi încerca să punctez câteva idei importante.

Sub aspectul potențialului intelectual și de creativitate nu există diferențe între noi și alte țări/culturi vestice. Românii nu sunt inferiori sub aspectul potențialului intelectual (de inteligență/creativitate) altor popoare sau țări.

Dacă te uiți însă la perfor­manțe, România are performanțe mai slabe decât aceste țări, în ceea ce privește inovația, perfor­manța și competitivitatea țării, performanța în educație preuniversitară și universitară, perfor­manța economică, și atunci îți pui întrebarea: Oare de ce oameni cu același potențial sub aspectul inteligenței și creativității au performanțe slabe?

Concluzia este aceasta: din cauza faptului că noi avem un nivel de încredere interpersonală extrem de scăzut, nu ajungem la cooperare, iar pentru că nu cooperăm nu suntem capabili să construim instituții sociale moderne și puternice care să maximizeze potențialul pe care îl avem.

Nu avem instituții sociale bune, nu avem mecanisme economice eficiente, nu avem mecanisme sociale care să mobilizeze potențialul bun. Un român care aici nu performează, când merge în străinătate, în spațiul vestic, devine de multe ori un model de rigoare în muncă, de student care învață, un model de performanță, asta pentru că există instituțiile performante care îi utilizează potențialul.

Pe noi această luptă unii cu alții, neîncrederea și lipsa cooperării ne fac să nu putem construi astfel de instituții și adesea ne irosim potențialul bun pe care îl avem. Acest lucru trebuie corectat programatic, prin recâști­garea încrederii interpersonale și astfel a cooperării/solidarității pentru modernizarea țării, ceea ce va duce și la o bunăstare mai mare a românilor.

Tipare psihoculturale în Est și Vest

Care sunt cele mai mari bariere în dezvoltarea noastră ca și națiune?

Cele mai mari probleme din punctul meu de vedere în acest moment sunt două dimensiuni psihoculturale din profilul nostru vechi: individul colectivist și concentrarea puterii.

Aceste dimensiuni sunt problematice deoarece spațiul vestic este construit nu pe dimensiuni diferite, ci opuse acestor două. Adică, spațiul vestic este construit pe individul autonom, nu pe individul colectivist și pe descentralizarea puterii, ca nimeni să nu reușească să devină autoritar, în timp ce noi avem concentrarea puterii.

Problema noastră este următoarea: odată ce am intrat în spațiul vestic, suntem obligați să asimilăm diverse instituții și diverse reglementări în educație, în sănătate, în economie etc. Dar aceste instituții au fost construite într-o filosofie a individului autonom și într-un cadru în care este descentralizată puterea. Când acele instituții le aduci pe un fond cultural opus, ele nu prind sau devin forme fără fond. Aici se rupe tot: le luăm pe hârtie, dar nu le putem implementa (sau le implementăm distorsio­nân­du-le).

Nu învinovățesc oamenii, mai degrabă este vorba de leadershipul acestei țări care nu a pregătit psihocultural românii pentru spațiul vestic. Noi adesea nu am înțeles în ce ne-am integrat! Într-adevăr, oamenii s-au ocupat mai ales de aspectele economice, de reglementări legale etc., dar nu s-au preocupat de aspectele psihologice. Există o ciocnire de civilizații aici, avem valori diferite.

Vreau însă să spun clar că un profil psihocultural nu este superior sau inferior altuia. Un profil îl numesc vechi pentru că nu ne ajută acum, dar nu îl consider inferior. Dacă noi am vrea mai degrabă să avem o integrare în spațiul estic, în zona rusă sau asiatică, profilul nostru psihocultural vechi este foarte congruent cu zonele respective. Așadar, profilul psihocultural în sine nu este bun sau rău, dar devine adaptativ sau dezadaptativ prin prisma spațiului geostrategic în care se află o țară și/sau în funcție de opțiunile de dezvoltare ale țării respective.

Religia nu înseamnă doar să ajuți practic, ci și să educi și să înveți

Suntem un popor religios predominant declarat sau faptic?

În legătură cu religiozitatea, noi avem o perspectivă interesantă, în sensul că dacă te uiți la elementul declarativ, românii sunt unul din cele mai religioase popoare din Uniunea Europeană!

Când te uiți însă la conținutul religiozității, abia atunci vedem că de foarte multe ori sub aspectul religiozității se ascunde foarte multă superstiție. Să vă dau un exemplu simplu: un creștin adevărat nu ar trebui să combine într-o manieră neadecvată învățătura creștină cu abordări cum ar fi ghicitul în stele, astrologia, horoscopul, vrăjitoria. Acestea nu sunt elemente creștine, ba sunt chiar opuse învățăturii și dogmei creștine. Ori românul nostru nu are nici o problemă să le utilizeze sau să le practice.

Aici intervine rolul educa­țional al Bisericii. Dar Biserica trebuie să fie înțeleaptă, așa cum a fost de-a lungul secolelor, să educe creștinul în învățătura creștină, să-l învețe pe om ce înseamnă învățătura creștină, cu ce este compatibilă și cu ce nu.

O altă chestiune interesantă este că noi vedem funcția Bisericii mai legată de a-i ajuta pe oameni, decât de a transmite o dogmă corectă și clară. Cu alte cuvinte: religia, pentru români, este să-i ajuți pe oameni, mai degrabă decât să-i înveți un set de practici. Mai mult, religia este văzută de noi pragmatic, mai degrabă având rolul de a ne ajuta mai mult în viața de acum decât în cea viitoare; nu în sens egoist, desigur, dar și aici este mai slabă încărcătura de normă religioasă și legătura puternică cu viața de apoi.

Așadar, este loc de educație, iar Biserica trebuie să fie mai activă, pentru că altfel oamenii care se doresc creștini alunecă în pseudoștiință și abordări opuse catehismului creștin.

Cum asimilăm ca popor minoritățile din țara noastră?

Având o structură colectivistă, nu suntem deschiși spre ei, minoritățile reprezintă altceva, un pericol. Dar ca urmare a istoriei noastre comune am ajuns să fim toleranți cu ei. Nu încercăm să-i reducem sau oprimăm ca în alte țări. Altfel spus, avem o toleranță interesantă: nu avem o deschidere spre colaborare, dar acceptăm faptul că există și că astfel trebuie să trăim împreună în aceeași țară. Nu este o deschidere spre cooperare și colaborare, dar nu avem nici atitudini agresive, decât dacă ar fi stimulate în diverse contexte.

Valorile în care trebuie să credem

Suntem încă într-o perioadă de tranziție? Spre ce mentalitate ne îndreptăm?

Este o perioadă de schimbare de mentalitate, adică ne îndreptăm spre un profil al României moderne: individ autonom, descentralizarea puterii, îmbrăți­șarea viitorului ca oportunitate și utilizarea recompenselor, nu doar a pedepselor, în controlul social.

Când se va schimba este greu de spus. Când am scris în 2015 monografia dedicată psihologiei românilor am afirmat că România modernă presează România veche să se schimbe. Profilul vechi este la limită, undeva la jumătate din populație, nu are însă o majoritate confortabilă! Dacă nu facem nimic, eu cred că în 10-15 ani, ca urmare a schimbărilor generaționale din pârghiile de putere socială, profilul României moderne va deveni dominant. Cu politici înțelepte cred că s-ar putea însă face schimbarea și mai repede!

Ar trebui scrisă o nouă psihologie a poporului român peste 10 sau 20 de ani?

Da. Eu am spus că psihologia poporului român în abordarea modernă este în baza unei psihologii interculturale, care prin natura ei se schimbă, nu în baza unei psihologii statice esențialiste (de tip Volkepsychologie). De aceea, profilul nu este imuabil, ci schimbător, atât prin conținut, cât și prin raportarea la un cadru de referință.

Cred că lucrul de care avem nevoie acum este un proiect de țară prin care să stabilim spre ce să tindem. Dacă știm care este scopul nostru, unde vrem să ajungem, este mai simplu să știm ce schimbări trebuie să facem, ce să implementăm și ce valori trebuie să insuflăm generațiilor viitoare. Eu cred într-o Românie mo­dernă, în care valori ca Tra­diție (prin Bun Simț), Exce­lență (prin Rațio­nali­tate/În­țelep­ciune) și Onoare (prin Curaj) fac parte din panteonul valorilor de refe­rință ale românilor, ale țării.

Casetă biografică

Daniel David este profesor de psihologie clinică și psihoterapie (științe cognitive neurogenetice clinice) la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (UBB), profesor asociat la Icahn School of Medicine at Mount Sinai, Department of Population Health Science and Policy din New York, SUA, președintele Asociației Psihologilor din România și autor al cărții Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, apărută la Editura Polirom, în anul 2015.

*Interviu apărut și în Ziarul Lumina.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Psihologie

Comunicare și conflict

by Alina on 23 November 2018

Majoritatea conflictelor derivă dintr‑o comunicare deficitară, iar una din cele mai importante mize ale vieții este să învățăm să comunicăm asertiv, pentru că doar astfel putem stabili relații calitative.

De ce este important să stabilim relații calitative? Pentru că relațiile împlinite sunt cel mai puternic predictor al unei vieți fericite, așa cum arată numeroase studii desfășurate de‑a lungul a zeci de ani.

Silvaș A. și colaboratorii punctează câteva bariere importante în comunicare, care derivă din: fonduri experienţiale (background) diferit, diferenţe educaţionale, diferenţe de interes privitor la mesaj, diferenţe privind nivelul de inteligenţă, lipsa respectului reciproc, diferenţă de vârstă, sex, rasă sau clasă socială, diferenţe în stăpânirea limbajului, lipsa abilităţilor de comunicare la emiţător și lipsa abilităţilor de ascultător receptor.

Când vine vorba de comunicarea eficientă, aceasta este însoțită de câteva abilități care se cultivă pe parcursul vieții, pentru că așa cum știm cu toții, învățăm să vorbim în doi ani, dar să comunicăm învățăm într‑o viață.

Una din cele mai importante abilități de comunicare este asertivitatea. Lazarus (1973) a definit astfel asertivitatea: „Abilitatea de a spune nu, abilitatea de a cere favoruri sau a face solicitări, abilitatea de a exprima sentimentele pozitive şi negative, abilitatea de a iniţia, a continua şi a finisa o conversaţie generală”.

Pe lângă comunicare pasivă, agresivă și cea pasiv‑agresivă, comunicare asertivă este cea mai eficientă, atunci când vine vorba de stabilirea relațiilor sau de rezolvarea conflictelor.

Bărăian M. și colaboratorii disting patru strategii de abordare a conflictelor: strategia orientată spre ocolire (evitare), adică „părţile aflate în conflict recunosc existenţa acestuia, ele nu doresc să se confrunte abordând subiectul ca pe o situaţie ce trebuie evitată cu orice preţ”, strategia orientată spre acomodare (adaptare) este strategia bunului simț, în care relațiile interpersonale sunt mai importante decât rezolvarea problemei, chiar dacă poate fi bună pe termen scurt, pe termen lung nu este eficientă, mai ales când oponentul refuză să cedeze.

Strategia orientată spre competiţie este una de tip câştig‑pierdere, câştigător‑necâştigător sau câştigător‑învins, orientată exclusiv spre atingerea scopului, indiferent de mijloace.

Strategia orientată spre compromis se ghidează după filosofia câștig maxim și pierdere minimă, ceea ce poate duce la satisfacerea parțială a ambelor părți.

Cea mai eficientă strategie este cea orientată spre colaborare, unde se urmărește cooperarea pentru satisfacerea nevoilor celorlalți, dar și obținerea unui acord în scopul găsirii unei soluții eficiente și implementabile.

Situațiile din viață sunt complexe, nu putem spune că întotdeauna colaborarea este de maximă eficiență, într‑o situație de urgență rapiditatea cu care un lider ia decizii poate duce la salvarea multor vieți sau la rezolvarea unei situații de criză.

Dorim vieți fericite, un fapt meritoriu, dar să nu uităm că o viață fericită este o viață construită de relații împlinite. Abilitățiile de comunicare sunt instrumentele necesare construirii relațiilor.

* Articol publicat și în Ziarul Lumina. 

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Crâmpeie existențiale

Curajul de a fi bun

by Alina on 17 November 2018

La un exercițiu de identificare a celor trei valori care-mi definesc viața, am descoperit că, pe lângă libertate și profesionalism, bunătatea este printre primele trei valori pe care le am în vedere cu prioritate.

Ulterior, mi-am pus întrebarea în ce măsură este bunătatea o valoare pentru societatea românească de astăzi sau, ca să fiu mai concretă, în ce măsură a fi un om bun este o calitate pozitivă și de dorit pentru noi în contextul actual.

La prima vedere am fi înclinați să spunem că valorile promovate și râvnite de majoritate sunt posesiunile materiale, influența și puterea sub orice formă s-ar manifesta ea. Dacă ne uităm la numeroasele campanii de strângeri de fonduri pentru diverse cauze, suntem înclinați să spunem că atunci când ne este atinsă o coardă sensibilă, când se face apel la emoții, punem mână de la mână, ne sacrificăm chiar, pentru a susține o inițiativă nobilă sau o cauză în care credem. Fapt meritoriu, desi­gur.

Totuși, în ciuda excepțiilor fericite, observ că în majoritatea cazurilor este nevoie de curaj pentru a fi bun, este nevoie de curaj pentru a te ridica și a emite o atitudine diferită și umană față de o situație sau o persoană. Pare desuet să fii bun, pare naiv și prostesc, pare că ești un om ușor de exploatat. Îți prezinți o față vulnerabilă a ta, iar mai târziu acest fapt poate să-ți aducă dezavantaje în raport cu cineva care manifestă răutate sau neutralitate față de aceeași situație.

Chiar dacă există riscuri și uneori dezavantaje, îmi propun ca bunătatea să mă caracterizeze în toate relațiile mele interumane. Pentru că este o valoare personală, iar un om împlinit trăiește în acord cu valorile lui. Pentru că am simțit beneficiile unei vieți conduse de bunătate. Pentru că la rândul meu am experimentat și experimentez zilnic bunătatea lui Dumnezeu față de mine și consider că este datoria mea să ofer mai departe ceea ce primesc.

Studiile din psihologia pozitivă disting trei tipuri de bunătate sau compasiune: bunătatea îndreptată spre alte persoane care se referă la dorința activă de a-i ajuta pe ceilalți, bunătatea primită de la alte persoane și autocompasiunea sau bunătatea pe care mi-o arăt mie însumi în raport cu diverse situații de viață.

Pentru a avea o bunătate echilibrată și sănătoasă în relația cu ceilalți și cu noi înșine este necesar să avem toate cele trei componente. A fi bun cu semenii, dar a fi excesiv de aspru cu tine nu este de dorit, iar pe termen lung acumulezi frustrare și nefericire.

Ca un argument important în pledoaria bunătății, amintesc că există numeroase beneficii studiate și validate științific care ne arată recompensele în a fi (mai) buni cu ceilalți și cu noi.

Omul se face plăcut prin mărinimia lui (în alte traduceri „Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui”, scrie în cartea Proverbelor, 19, 22. Aici este evidențiat rolul social al bunătății: un om bun va fi un om pe care îl vei dori în preajma ta, un om lângă care te vei simți prețuit, apreciat și în siguranță.

De asemenea, bunătatea joacă un rol important în sănătatea noastră psihică: oamenii care manifestă bunătate sub toate cele trei aspecte ale ei raportează un nivel mai ridicat al fericirii, o stimă de sine mai bună, un nivel mai scăzut al singurătății, o reglare mai bună a emoțiilor și vulnerabilitate scăzută la depresie.

În ceea ce privește aspectul biologic, trăsătura de bunătate și compasiune este corelată cu longevitate și sănătate fizică bună chiar și la vârste înaintate, alături de risc diminuat de boli cardiovasculare și un sistem imunitar mai puternic.

Chiar dacă aceste beneficii sunt măsurabile și scalabile, ele vin ca o consecință a ce suntem și a eticii pe care ne-am format-o de-a lungul vieții prin deciziile mici și mari pe care le-am luat.

Aspectele minore sunt definitorii pentru formarea bunătății ca trăsătură caracterială: a căuta o informație pentru cineva, a strânge în brațe un semen care trece printr-o perioadă dificilă, a face voluntariat într-un ONG sau a te implica financiar, atât cât îți permite bugetul, într-o cauză cu care rezonezi, iată cum lucruri simple ajung să-ți ofere satisfacție și împlinire.

Virtuțile se cultivă, iar bunătatea nu face excepție.

În primul rând, bunătatea se cultivă prin conștientizare. Conștientizarea înseamnă că treci prin viață treaz și atent la ce se întâmplă în jurul tău și cu tine. Înseamnă că ești receptiv la nevoile celorlalți, dar și la nevoile tale. Conștientizarea înseamnă că simți cu cel de lângă tine, dar îți permiți să fii bun cu tine, să îți cunoști și accepți limitele și durerile.

În al doilea rând, bunătatea se cultivă prin alegere. Aleg să fiu bun, chiar dacă îmi este mai comod să-mi întorc capul, să mă prefac că nu am văzut durerea și nevoia celuilalt. Trec peste pasivitate și mă implic activ sau discret în a-i face omului de lângă mine viața puțin mai bună, să-i aduc poate o lumină în ochi și speranța în suflet.

Nu este nevoie de gesturi mari sau de cuvinte meșteșugite, ci de o inimă caldă și de un suflet atent, echilibrat și împăcat cu sine.

În aceasta constă, iată, curajul de a fi bun.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina. 

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0

Posts navigation

  • <
  • 1
  • …
  • 3
  • 4
  • 5
  • 6
  • 7
  • 8
  • 9
  • …
  • 30
  • >

Like page

Cauta

Categorii

  • Alina (51)
  • Barbati (17)
  • Blog (50)
  • Crâmpeie existențiale (41)
  • Dragoste (37)
  • Educatie in stil feminin (75)
  • Guest Post (10)
  • Insomnii (37)
  • Interviuri (5)
  • Psihologie (72)
  • Scrisori către Dumnezeu (12)

Facebook

Back to Top