Este important să stabilim că stima de sine ridicată este considerată o nevoie fundamental umană, care are un rol activ în inițierea scopurilor de viață și finalizarea lor, în situațiile cotidiene și cele de relaționare cu semenii.

Conform lui Baumeister (1998), oamenii încearcă să îşi menţină, să-şi crească şi să îşi protejeze stima de sine prin variate mijloace. S-a scris mult despre subiectul acesta și în continuare există interes pentru el, deoarece vrem să avem o părere cât mai bună despre noi și perfor­manțele noastre (cel puțin la nivel subiectiv), astfel încât să ne atingem obiectivele pe termen scurt și lung.

Stima de sine ridicată înseamnă credințe pozitive despre sine și viitor, iar câteva caracteristici ale persoanelor cu o stimă de sine ridicată sunt: au încredere în viitor, consideră că s-au schimbat în bine, chiar dacă obiectiv nu este așa, se consideră superiori altora în multe domenii, au inițiativă, sunt pozitivi în abordarea situațiilor problematice.

Impactul evenimentelor pozitive și negative din viața noastră este judecat în funcție de stima de sine. Cu alte cuvinte, în fața unei reușite un om cu o stimă de sine ridicată, va spune: „Știam că am să reușesc” și același om pus față în față cu un eveniment negativ poate spune: „Cel puțin am văzut ce nu funcționează, mai pot încerca”.

Stima de sine ridicată a fost considerată benefică în raport cu cea scăzută, dar beneficiile sunt limitate. Baumeister și colaboratorii (2003) au pus în evidență că „stima de sine ridicată produce emoţii plăcute şi facilitează iniţiativa, dar nu duce la performanţe academice superioare sau la performanţă în muncă”.

S-a pus problema în ce măsură stima de sine este o trăsătură sau o stare care fluctuează în funcție de reușitele în diverse domenii. S-a ajuns la concluzia că stima de sine se construiește în funcție de domeniile valorizate de o persoană, indiferent că vorbim de aspectul fizic, starea financiară, profesională sau calitatea relațiilor sociale.

Reușita în domeniile pe care tu le percepi valoroase contribuie semnificativ la construirea unei stime de sine sănătoase.

În loc să căutăm creșterea stimei de sine prin orice mijloace, Albert Ellis, unul din părinții psihoterapiei, spune că acceptarea necondiționată și completă a propriei persoane „fie că se comportă sau nu inteligent, corect, competent şi indiferent dacă alţi oameni îl aprobă, îl respectă sau îl iubesc” este soluția pentru construirea unei stime de sine sănătoase.

Situațiile pot fluctua, oamenii din jurul nostru se schimbă, putem greși, falimenta sau putem fi extrem de competenți și de buni în domeniul nostru, dar a gândi corect despre tine înseamnă a te accepta complet și necondiționat. Aceasta este calea care îți aduce cele mai multe beneficii pe termen lung.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Folosesc fiecare moment liber pe care îl am pentru a-mi verifica telefonul, a citi un articol, a termina cartea de pe tabletă sau a scrie vreo idee pe care să o dezvolt mai târziu.

În rarele momente în care îmi ridic ochii din telefon și mă uit în autobuz, mai mult de 70% din persoanele din autobuz, sunt cu ochii în telefon.

Ca să nu extrapolez și să vorbesc despre momentele în care ieșim împreună cu prietenii și e o ieșire în grup, în care ne uităm toți la ecranele proprii.

Cred că nu sunt singura care recunoaște că primul lucru pe care îl fac dimineața este să-mi verific telefonul, după aceea ziua poate începe.

E o necesitate, îmi zic.

Să fii conectat este important. Să urmărești anumiți oameni care scriu și vorbesc mai bine decât tine, care au o cultură mai vastă.

Sunt mai îmbogățită, îmi spun. Cunosc mulți oameni, vorbesc cu ei, îmi scriu, mă critică, mă încurajează, suntem o mică comunitate.

Aflu informații noi despre prietenii de pe Facebook, despre evenimente, citesc știri (chiar dacă nu e cel mai de încredere canal), împărtășesc experiențe, mă laud și mă tângui.

De pe telefon îmi citesc emailurile și le răspund.

Pe Linkedln citesc articole de specialitate și-mi distribui articolele.

Pe Instagram arăt crâmpeie luminoase (musai luminoase) din viața mea, poze interesante găsite și momente ale zilei mai imteresante.

Am aplicații pe care urmăresc oferte la cărți și la haine.

Când vreau să-mi cumpăr un produs, citesc păreri despre el și apoi iau o decizie.

Totuși, ce pierdem? În aparență avem o multitudine de beneficii.

Mă pronunț în calitate de psiholog, de om care studiază comportamentul uman.

Vreau să spun care sunt dezavantajele pe care le-am identificat eu.

Pierzi momente prețioase în care poți studia expresiile oamenilor

Fiind în fiecare moment liber pe telefon, îți pierzi deprinderile de „a citi” fețele oamenilor, de a le observa starea, postura, toate apectele acestea care sunt esențiale în lucrul cu oamenii, în cunoașterea lor.

Lucrând și studiind un domeniu ca Psihologia, fiecare context îți poate furniza informații importante despre modul în care oamenii se poartă și interacționează între ei: cum vorbesc, cum se privesc, cum merg, sunt îngrijorați?, sunt fericiți?, ce boli au?.

Sigur, multe sunt speculații, dar citirea fizionomiei este o știință (și o artă), iar eu am descoperit ce înformații valide îti poate oferi atenția la cel de lângă tine, indiferent că ești în sala de așteptare la dentist, la coadă la supermarket sau în autobuz.

Ne pierdem concentrarea foarte repede

Suntem dependenți de stimuli noi, vrem să aflăm informații tot timpul și să vedem poze din viețiile altora, poate pentru a nu intra cu introspecția prea adânc în viața noastră.

Fenomenul „fear of missing out”, înseamnă că suntem în permanență conectați de un device, de frica faptului că vom pierde o noutate, o informație importantă și vom rămâne outsideri.

Acest fapt determină pierderea concentrării foarte repede, iar pierderea focusului înseamnă o muncă de calitate îndoielnică, lipsa coerenței în scris sau exprimare.

De asemenea, ne este greu să urmărim un discurs sau curs care nu conține elemente audio-vizuale, pentru că așa ne-am obișnuit creierul: vrea stimuli noi și diferiți tot timpul.

Timpul

Intru de zeci de ori zilnic pe o rețea de socializare sau mai multe. Cel puțin o oră jumătate pe zi o petrec făcând scroll.

Am înțeles că există și o aplicație care moniotrizează timpul petrecut pe device. Mi-am propus să o instalez pentru a vedea exact cât timp risipesc.

În luni și zeci de ani, timpul acela risipit devine zile și ani.

Oare ce lucruri mai productive aș putea face cu el?

În ce relație l-aș fi putut investi?

Pe cine aș fi putut ajuta?

Conexiunea

Suntem conectați online, dar conexiunea offline se pierde.

Ne este mai greu să comunicăm, să privim în ochii celorlalți, să le spunem ce credem și să ne declarăm sentimentele.

În schimb, în online, e mai simplu și mai rapid.

În anul doi de facultate am citit un studiu care arăta ușurința cu care ne dechidem din spatele unui monitor, având protecția anonimatului, dar același grup de studiu, pus față în față cu persoanele cu care comunicaseră online, avea un mod de raportare aproape autist.

Frustrarea 

De pe Facebook, pare că cei din jur au o viață mai bună decât a ta, mult mai bună.

E și firesc să se creeze impresia asta.

Punem poze din vacanță.

Ne etichetăm când suntem cu prietenii.

Ne localizăm în locații selecte.

Arătăm ce cărți citim și ce limbaj elevat avem.

Oare cum ar fi dacă am scrie că ne simțim singuri în club?

Sau cum ar fi dacă ai scrie că nu îți lipsește nimic, te simți ok, dar îți vine să plângi, ești singură și nefericită? Simțindu-se singură și tristă cu iubitul, cu copilul, cu prietenii, cu părinții.

Ar fi cel puțin bizar.

Dar chiar și cei care afișează cele mai frumoase vacanțe și vieți, trec prin momente dificile și grele.

Statutul de a fi om le are incluse în fișa postului.

Soluții?

Tehnofobia nu este una, în mod cert. Cel puțin nu pe termen lung.

O zi sabatică

O zi în care să te deconectezi de pe toate rețelele de socializare și să petreci doar timp cu cei dragi.

Sau să citești.

Sau să faci ceea ce faci de obicei într-o zi de joi, dar fără aplicații de socializare și citit 40 de minute știri.

Echilibrul

Să te autolimitezi în accesarea telefonului.

Să-ți ștergi o aplicație sau mai multe. Eu mi-am șters Instagramul timp de 6 luni. Mi-a fost mai bine.

Să fii echilibrat în postările pe care le faci și în viața pe care o prezinți pe Facebook, de exemplu.

Să nu înstigi la ură.

Să nu jignești.

Nu sunt prescripții, sunt idei care ne pot face viața mai bună sau măcar mai autentică, chiar și în mediul online.

Atacurile de panică fac parte din categoria tulburărilor de anxietate, fiind un episod distinct de teamă intensă, acompaniat de o serie de senzaţii fiziologice (palpitaţii, dureri în piept) şi simptome cognitive (credinţa că voi muri sau voi înnebuni).

Prevalenţa în populație este de aproximativ 2,7%, iar vârsta de debut este între 15 şi 24 de ani şi între 45 şi 54 de ani.

Atacurile de panică se caracterizează prin: palpitații, bătăi puternice ale inimii sau accelerarea ritmului cardiac, transpi­rații, tremur sau trepidație, sen­zație de strangulare a respirației sau sufocare, durere sau disconfort precordial, greață sau detresă abdominală, senzație de ame­țeală, dezechilibru sau leșin, derealizare (sentimentul de irealitate), depersonalizare (detașare de sine însuși), frica de pierdere a controlului sau de a nu înnebuni, frica de moarte, frisoane sau valuri de căldură și parestezii (senzații de amorțeală sau furnicături).

Atacurile de panică sunt comorbide cu alte tulburări de anxietate, depresie și anumite tulburări de personalitate, precum cea evitantă și dependentă.

Factorii de vulnerabilitate se referă la factorii genetici, istoricul de boală și abuz, temperamen­tul cu indici ridicați de neuroticism și afectivitate negativă, alături de o conștientizare interoceptivă a proceselor fiziologice, ca bătăile inimii sau pulsul mărit.

De regulă, până să ajungă la psiholog, persoana care prezintă simptomele atacului de panică apelează la diverse servicii medicale, crezând că este vorba de o cauză de ordin fiziologic.

Există, însă, condiții medicale care seamănă cu simptomele de panică: hipertiroidismul, prolaps de valvă mitrală și, de asemenea, trebuie atrasă atenția că tulburarea de panică poate coexista alături de o condiție medicală precară. Trimiterea către un specialist în sănătate mintală este recomandat să se facă doar după ce au fost excluse posibilele afecțiuni fizice.

Evaluarea se face cu ajutorul interviurilor clinice, chestionarelor, fișelor de monitorizare și testelor comportamentale.

În ceea ce privește intervenția psihologică, se începe cu psiho­edu­cația, explicând că atacul de panică este un cerc vicios, între­ținut de răspunsurile fiziologice, cognitive și comportamentale la frică în situații specifice. Este importantă analiza atacurilor de panică: când se întâmplă, ce le menține, dar și monitorizarea atacurilor între ședințe.

Inducerea simptomelor şi expunerea proprioceptivă, restructurarea cognitivă a interpretărilor catastrofice, expunerea in vivo și învățarea exerciţiilor de respirație și relaxare sunt pașii principali în ceea ce privește inter­venția psihoterapeutică.

Vestea bună este că atacurile de panică se tratează cu succes încă de la primele ședințe, de aceea, dat fiind disconfortul intens produs de prezența lor, se recomandă consultarea unui psiholog sau psihoterapeut cât mai repede.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina. 

Cunoscută sub numele de ipohondrie, anxietatea de sănătate este multifațetată, cuprinzând componenta emoțională (anxietatea), componenta fiziologică (palpitațiile), componenta cognitivă (pericolul perceput) și componenta comportamentală (evitarea și comportamentele de siguranță).

Simptomele anxietății de sănătate sunt: preocuparea și teama de a avea, sau ideea de a avea, o afecțiune medicală serioasă bazată pe interpretări eronate ale simptomelor corpului, preocuparea persistă în pofida investigațiilor medicale și reasigurărilor, nu este delirantă și nu este restricționată la îngrijorarea cu privire la aspectul fizic, cauzează detresă și afectează nivelul de funcționare socială, ocupațio­nală, sau în alte domenii importante de funcționare ale persoanei, nivelul anxietății este crescut, iar individul este exagerat susceptibil la îngrijorări privind starea sa de sănătate. Pentru diagnosticare este necesar ca simptomele să persiste minimum 6 luni.

Prevalența la nivelul populației este de aproximativ 1,3-10% pe an și nu există diferențe între genuri. Debutul este la vârsta adultă, iar anxietatea de sănătate persistă și revine, în absența tratamentului. De regulă, comorbiditatea este ridicată cu alte tulburări anxioase, ca anxietatea generalizată, tulburarea de panică, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburări afective, tulburări de somatizare și tulburări de personalitate.

Se pare că factorii care generează această afecțiune sunt de natură familială și stresori semnificativi în viața adultă, alături de intoleranța la incertitudine, exagerarea simptomelor obiș­nuite ale corpului și credințe disfuncționale legate de sănătatea proprie și de mediul spitalicesc.

Evaluarea se face investigând factorii din trecut, iar în cadrul ei se pune accentul pe stabilirea relației terapeutice, formularea unei explicații clare și simple a simptomelor, eliminarea, pe cât posibil, a suspiciunilor unei con­di­ții medicale (e un deziderat, dar nu este o condiție obligatorie) și identificarea unor factori cognitivi și comportamentali care contribuie la instalarea simptomelor.

Scopurile declarate ale inter­venției cognitive și comportamentale în anxietatea de sănătate sunt: reducerea convingerii de a avea o boală, chiar dacă simptomele nu dispar, reducerea îngrijorărilor față de sănătate, reducerea comportamentelor de siguranță și de verificare (controale medicale, reasigurări din partea altor persoane, hipervi­gi­lența față de simptomele propriului corp), reducerea problemelor de sănătate mintală comorbide, dezvoltarea abilității de a face față simptomelor noi și dezvoltarea unor credințe func­ționale despre sănătate și boală.

Restructurarea cognitivă vizează generarea unor credințe alternative despre boală, manifestările sale, schimbările și senzațiile fizice, ideea de sănătate și vulnerabilitate în fața bolii, efectele comportamentelor de evitare, verificare și reasigurare și, în mod special, nevoia de certitudine.

Strategiile cognitive vizează monitorizarea zilnică a îngrijorării, așa-numita „întâlnire cu îngrijorările”, adică rezervarea unui anumit timp în fiecare zi destinat doar acțiunii de a te îngrijora, dialogul socratic etc.

Printre strategiile comportamentale cele mai comune se regăsesc: expunerea interoceptivă la senzații, expunerea cu pre­venția răspunsului de evitare, reasigurare și experimentul comportamental.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina. 

Prevalența tulburărilor alimentare ajunge de la 1% pe an, în cazul anorexiei, până la 3% în cazul bulimiei sau chiar până la 10%, arată unele studii. Principalele tulburări alimentare sunt: anorexia nervoasă, buli­mia ner­voa­să și binge eating disorder.

Anorexia nervoasă reprezintă restricția comportamentului alimentar, având drept consecință principală o greutate scăzută (sub 85%; IMC sub 17.5), frica intensă de a nu lua în greutate și perturbarea imaginii corporale.

Bulimia nervoasă este carac­terizată de episoade recurente de mâncat compulsiv, sentimentul de pierdere a controlului greutății, evaluarea personală se face pe baza formei și greu­tății, comportamentele compensatorii există în aproximativ 90% din cazuri. Câteva dintre comportamentele compensatorii sunt provocarea vomei, sportul excesiv pentru pierderea caloriilor și numărarea obsesivă a caloriilor ingerate. Diagnosticarea se face după ce au fost excluse criteriile pentru anorexia nervoasă.

Tulburarea mâncatului compulsiv, supranumită Binge eating disorder, este caracterizată de episoade recurente de binge (mâncat compulsiv), mâncat în ciuda senzației de sațietate, prea repede, în lipsa foamei și jenă față de mâncat. Totodată, individul prezintă un distres ridicat față de acest comportament, considerând că este în afara controlului lui. Pentru diagnosticare este necesar ca episoadele de mâncat compulsiv să fie prezente cel puțin o dată pe săptămână, timp de 3 luni.

Tulburările alimentare au o comorbiditate ridicată cu depresia (până la 65%), anxietatea, tulburarea obsesiv-compulsivă (până la 35%) și abuzul de substanțe (până la 30%). Vârsta de debut în cazul ano­re­xiei este adoles­cen­ța, iar în cazul bulimiei vârsta de debut este prima tinerețe.

Pe lângă spitalizarea și hră­nirea prin perfuzii, în cazurile cele mai grave ale anorexiei, tul­bu­­rările alimentare sunt tratate cu ajutorul psihoterapiei.

Psihoterapia în cazul tulbu­rărilor alimentare este un proces dificil și de durată, cuprinzând câteva etape esențiale care trebuie atinse și asimilate de individ, pentru ca demersul terapeutic să aibă succes.

Prima etapă cuprinde motivarea pacientului și discutarea posibilității schimbării, conceptualizarea personalizată, educarea privind logica tratamentului, natura tulburării și abordarea comportamentelor compensatorii.

Etapa a doua abordează me­ca­nismele de menținere ale tul­burărilor alimentare: supraeva­luarea formei și a greutății, controlul exagerat asupra comportamentului alimentar, restricția alimentară (restriction), greutatea scazută și modificările comportamentului alimentar sub influența evenimentelor externe şi emoţiilor.

Etapa a treia abordează în­gri­jorările pacientului privind terminarea terapiei, consolidarea pro­greselor, reluarea punctelor vulnerabile, oferirea (în scris) a unui plan pentru menținerea pro­greselor, reducerea riscului de recădere, dezvoltarea unui plan pentru situațiile problema­tice și a unui plan pe termen lung.

Parcurgerea și finalizarea acestor etape necesită multă răbdare și perseverență, atât din partea terapeutului, cât și din partea pacientului.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.