De câteva săptămâni, studenții din România s-au întors în sălile de curs pentru un nou an universitar. Deși educaţia în România ultimilor 30 de ani a fost constant o „prioritate naţională”, totuși rezultatele obținute nu sunt atât de îmbucurătoare. Puținele reforme și numeroasele schimbări au bulversat atât pe profesori, cât mai ales pe beneficiarii actului de învățământ, elevii sau studenții.
Interviul cu profesorul universitar Mircea Miclea de la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației a Universității „Babeș-Bolyai” și fost ministru al educației și cercetării în Guvernul României ne descoperă cum și când învățământul poate deveni performant.
Domnule profesor, vă rog să faceți o radiografie a sistemului de învățământ românesc după 1989. S-a schimbat ceva semnificativ?
După anul 1989 a fost o perioadă cu multe schimbări și foarte puține reforme. Se confundă schimbarea cu reforma, dar reforma este o schimbare care are un scop foarte clar, o fundamentare științifică, are în spate un consens, se transformă într-un demers legislativ, administrativ și financiar.
Din acest punct de vedere, au fost foarte puține reforme în educație.
Eu, împreună cu colaboratorii mei, am încercat în anul 2005 să implementăm toți acești pași pentru o reformă a educației. Legea a fost acceptată, acoperită parțial financiar, apoi a urmat criza și alte priorități au luat locul reformei educației.
Pot spune despre sistemul de educație că este unul hărțuit, prea multe schimbări făcute din pix, schimbări făcute fără fundamentare științifică sau schimbări făcute deoarece au fost atinse interesele cuiva important.
În România trăim o criză a caracterelor, nu atât a banilor sau a inteligențelor
Ce presupune punctual o reformă a învățământului românesc? Cele mai mari probleme sunt de ordin legislativ, financiar sau uman?
O reformă presupune toate componentele, atât cea legislativă, cât și cea de finanțare și de asigurare a resursei umane. Important este ca toate să aibă la bază o fundamentare științifică, orice decizie trebuie să fie evidence-based (să pornească de la realitate), fie că vorbim de o fundamentare sau de bune practici pe care le preiei și le adaptezi la condițiile din România.
Să ofer un exemplu: sunt date științifice foarte clare care arată că formarea personalului didactic prin masterat didactic este cea mai bună modalitate de a pregăti personal didactic, dar noi le ignorăm.
Am făcut demersul legislativ și am introdus formarea personalului didactic prin masterat didactic, dar se preferă formarea profesorilor în vechiul stil, prin așa-numitele DPPD (Departamentul de Pregătire a Personalului Didactic), metodă care clar este deficitară.
La DPPD se poate înscrie și un student care nu și-a promovat examenele, dar el se pregătește să predea materia pe care o studiază, ceea ce este aberant.
Aici este o greșeală evidentă, dar care nu este pusă în practică din inerție.
Da, chiar și universitățile au un discurs reformist, dar practici extrem de conservatoare.
Este o disociere majoră între discurs și fapte. Firul se rupe când intră în joc interesele universitarilor, care țin de distribuirea orelor și acoperirea normelor.
Spun ceea ce spunea și Regele Ferdinand: „O țară se construiește în primul rând prin caractere, nu prin inteligență”, iar eu cred că reforma dintr-o țară trebuie făcută în primul rând de oameni cu caracter și aici avem o problemă, deoarece sunt foarte multe „lepre cultivate”, oameni care știu multe lucruri, dar din punct de vedere al caracterului sunt lamentabili.
Adevărata criză din această țară este de caractere, mai mult decât de bani sau inteligență.
Educația, o prioritate în retorică, nu în realitate.
A fost vreodată educația o prioritate în România?
De cele mai multe ori a fost o chestiune declarată, dar au fost perioade în care educația a fost o prioritate pentru câțiva oameni care au fost la putere în anumite momente.
Educația a fost o prioritate în retorică, nu în realitate. Când stabilești că un domeniu este important pentru tine, el trebuie să rămână prioritar, indiferent de conjunctură: dacă situația economică este bună, el primește un buget substanțial, dacă este o situație de criză, el în continuare primește un buget care să susțină reforma, chiar dacă mai puțin.
Dacă urmărim mereu interesul electoral, vom pierde pe tărâmul educației, pentru că schimbările apar lent aici, nu în doi sau trei ani, ci între cinci și zece ani. De asta e mai ușor să faci schimbări cu efecte vizibile, care să-ți asigure încă un mandat, decât să te gândești la o schimbare în domeniul educației, unde rezultatele le vezi peste cinci sau zece ani.
Dacă ați avea puterea să schimbați un singur lucru în actualul sistem de învățământ, care ar fi acela?
Aș introduce criterii de performanță în salarizarea personalului didactic. Trebuie să facem diferența între profesorii care sunt buni și cei care nu sunt buni. Măririle salariale în masă nu schimbă calitatea actului didactic.
De exemplu, se fac evaluări ale copiilor din ciclul primar din doi în doi ani, la nivel național.
Este necesar să-ți compari nivelul de acum doi ani cu cel de acum: S-a îmbunătățit ceva semnificativ?, Cât și cum au evoluat copiii?, ideea e simplă, te compari tu cu tine și îți dai seama ce trebuie să schimbi.
La gimnaziu sau la liceu există așa-numitele evaluări de 360 de grade, adică se obțin evaluări de la Cercul pedagogic al profesorilor de geografie, de exemplu, de la părinți, de la copii, de la director, iar apoi te evaluezi tu însuți, toate acestea pe o scală de la 1 la 10.
Coroborezi evaluările și obții un index, care îți arată într-o măsură mai mică sau mai mare performanța ta ca și cadru didactic.
Principalele funcții ale unei astfel de evaluări sunt facilitarea introspecției și condiționarea salariului de către aceste performanțe.
Măririle salariale inteligente se fac în funcție de performanță.
E esențial să învățăm pentru un scop, cu un folos în viața de zi cu zi.
În ce măsură a fi profesor ține de vocație sau de pregătire?
Cred că pentru a fi profesor esențială este, în primul rând, pregătirea. Oricâtă vocație ai avea, dacă nu ai cunoștințe, o disciplină logică, „cultul” pentru date și raționamentul analitic, nu poți face performanță.
După aceea vine vocația, care te face să fii de la un profesor bun la un profesor excepțional – aici, iată, e rolul vocației.
Până la a fi bun, e rolul muncii, disciplinei și al învățării.
Care sunt componentele vocației?
Entuziasmul, în primul rând. Entuziasmul față de ce predai și de cum predai. Dacă tu predai cu entuziasm, tu trezești emoții. Un profesor nu predă numai un conținut, un profesor predă o atitudine față de acel conținut, o emoție.
Dacă eu predau cu lehamite fizică, tu nu vei învăța cu entuziasm fizică.
Dacă eu predau cu entuziasm fizică, e posibil, chiar probabil, ca tu să înveți cu entuziasm fizică. Pentru că eu îți trezesc niște emoții, iar ele te predispun la efortul de a face mai mult, de a învăța.
Rigoarea științifică este un alt element important. Conținutul pe care tu îl predai să fie unul corect, valid, actualizat.
Al treilea element este aplicabilitatea. Elevii trebuie să știe că a învăța folosește la ceva, cunoașterea are aplicabilitate în viața reală, poate în a face un device, sau în a-și administra finanțele, sau în a înțelege cum funcționează societatea, dar este esențial ca elevii să vadă că ce învață are un scop, un folos în viața de zi cu zi.
Eu ce ofer în schimbul a ceea ce pretind?
Care sunt particularitățile generației actuale?
Generațiile mai în vârstă au fost crescute cu o etică a datoriei, mi se spunea mereu ce datorii avem și un singur drept: dreptul de a munci. Nu spun că era corect, spun că am crescut într-o etică în care datoriile erau mult mai importante decât drepturile.
A venit Revoluția și a apărut o generație care a trecut în extrema cealaltă, într-o etică a drepturilor, iar datoriile sunt foarte puține.
Este generația care prea ușor se socotește îndreptățită să merite o serie de beneficii.
Nu spun că nu sunt îndreptățiți să merite ceva, nicidecum, doar că vine întrebarea firească: Eu ce ofer, ce dau pentru ceea ce pretind sau cer?
E bine să existe un echilibru între drepturi și îndatoriri, doar așa e un schimb corect între tine și societate.
Care este modul optim de a folosi mijloacele media în învățământ?
Cel mai important pentru a produce profitul cognitiv, adică pentru a maximiza învățarea din partea elevului, este organizarea curriculumului și modul în care profesorul își organizează lecția.
Vreau să accentuez că nu mediul de livrare este esențial, fie că vorbim de predarea față în față, videoconferință, Skipe sau un pdf, ci esențial este conținutul și felul în care acesta este organizat.
Dacă conținutul e prost organizat și predat, efectul asupra învățării va fi nesemnificativ.
Factorul personal este decisiv, nu mediul de livrare.
Orice mediu nou am folosi, va apărea habituarea, obișnuința, ceea ce înseamnă că modul în care este organizat și predat conținutul este decisiv în procesul de învățare.
Cum stimulăm tinerii să citească, ce metode putem folosi?
La vârstele mici îi stimulăm să citească dacă noi înșine le citim cărți.
Imitarea funcționează, iar dacă copilul te vede cu cartea, citind, îi va fi mult mai ușor să facă asta.
Profesorul, de asemenea, poate merge la clasă cu texte care să fie atractive și să le citească împreună. Împreună pot extrage ceea ce este actual pentru ei și relevant vieții cotidiene.
Aceste lucruri trebuie făcute în primii ani, până în clasa a IV-a, e greu ulterior să mai dobândești plăcerea lecturii.
Apoi școala trebuie să-i învețe pe elevi cum se citesc diverse categorii de texte: cum citești o narațiune, un text politic, un text științific, un text juridic, iar a dezvolta lectura înseamnă a citi într-un anumit mod fiecare text.
Nu poți citi Scufița Roșie ca un paragraf de lege. Aceste lucruri se fac mai târziu, în gimnaziu și liceu, dar dezvoltarea deprinderilor de lectură este importantă în viață.
Autoevaluarea, „secretul” reușitei oricărui profesor.
Studenții care vă audiază afirmă aproape în unanimitate că sunteți profesorul lor preferat. Care sunt calitățile și abilitățile care v-au propulsat și menținut în topul preferințelor lor?
Trei elemente pe care le iau în calcul de fiecare dată când ies de la curs: Am fost suficient de fundamentat științific în ceea ce am spus, sau nu?, Am fost suficient de aplicativ sau nu, adică cu ajutorul cunoștințelor pe care eu le-am predat, sunt ei capabili să rezolve o problemă, alta decât cea de la curs?, și ultima întrebare: Am fost suficient de entuziasmat când am predat?
Dacă am ieșit pe plus la aceste trei întrebări, sunt mulțumit de mine, dacă nu am ieșit pe plus, sunt nemulțumit de mine, indiferent dacă studenții mă laudă sau nu.
Nu este nici un secret, e această autoevaluare pe care mi-o fac mereu.
Într-un sistem de învățământ sănătos, cum arată implicarea părinților?
Foarte intensă în primii ani de viață, acolo principala responsabilitate în educație aparține părinților, indiferent că vorbim despre insuflarea plăcerii lecturii sau despre importanța regulilor.
În perioada învățământului primar elevul are nevoie de un sprijin suplimentar din partea părintelui, după care părintele trebuie să înceapă să se retragă din ce în ce mai mult, astfel încât la sfârșitul gimnaziului spre liceu să fie un personaj nesemnificativ.
Dacă tu ca părinte lucrezi din timp cu copilul tău, nu o să ai probleme cu el când este adolescent.
Dacă nu-ți faci timp să-l înveți reguli simple ca: întâi îți faci temele, apoi mergi la joacă, mai târziu va acționa după gramatica mentală pe care tu i-ai permis-o. Va dori recompensa înaintea efortului, ceea ce în viață este contraproductiv.
Chiar ar trebui să ne pese de țara asta.
Ce ar trebui făcut pentru ca tinerii, după ce studiază în străinătate, să se întoarcă de unde au plecat pentru a contribui la îmbunătățirea situației acasă, pentru a ocupa funcții de conducere în politică, în economie, în domeniile vitale ale țării?
Țara ar trebui să le ofere joburi în care ei să-și utilizeze potențialul și competențele pe care le-au dobândit.
Ar trebui cultivat, chiar dacă nu mai este la modă, patriotismul. Eu cred că e necesar să ne pese de țara aceasta.
Pe de altă parte, noi toți agreăm că trăim într-o lume în care suntem liberi să ne mișcăm, să ne căutăm fericirea. Dacă un om socotește că-și poate găsi fericirea rămânând într-o altă țară, e dreptul lui, e alegerea lui, trebuie respectată.
Ați fost ministru al învățământului timp de un an. În 29 de ani cât numărăm din 1989 până astăzi am avut la Ministerul Educației foarte mulți miniștri, unii competenți, alții mai puțin. De cât timp sau, mai bine spus, de ce are nevoie învățământul românesc pentru a-și recăpăta prestigiul, pentru a fi unul care să nu-l obosească pe elev, ci să-i ofere atât noțiunile indispensabile, cât și o formare spirituală serioasă?
O reformă serioasă își produce efectele între 5 și 10 ani. În spate nu poate fi doar un ministru, ci un Guvern susținut de un Parlament, altfel nu se va putea face nimic.
Spiritualitatea este un lucru esențial pe care trebuie să-l dezvolte școala, nu numai tehnicalități, ci o anumită raportare la Univers și transcendent. Trebuie să înțelegem că suntem mai mici, că există deasupra noastră Cineva mai mare și că doar având o relație bună cu Acel transcendent ne găsim sens în viață.
Noi suntem și ființe spirituale, nu putem ignora latura aceasta a noastră. Vedem latura spirituală mai ales în situațiile-limită, atunci când ne moare cineva foarte apropiat, când ne îmbolnăvim de o boală gravă, atunci dimensiunea spirituală te salvează, nu tehnica sau cunoștințele factuale pe care le ai.
Sfântul Apostol Pavel spunea: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Asta înseamnă credința.
Rămâneți optimist în ceea ce privește educația în România?
Rămân optimist că generațiile care vor veni vor găsi soluții mai adecvate la educație decât am găsit noi.
Dacă ne uităm de-a lungul istoriei, toate generațiile, în ciuda scepticismului celor vârstnici, au găsit soluții ca să împingă lumea înainte.
Sunt convins că și generația de acum va găsi soluții ca să-și rezolve problemele cu care se confruntă.
*Articol publicat și în Ziarul Lumina.
