O statistică din anul 2013 ne arată că una din cinci căsătorii s-a terminat prin divorț. Nici statisticile din ultimii ani nu sunt mai luminoase.
De ce? Oamenii nu se mai iubesc. S-au cunoscut. S-a risipit vraja începutului. A trecut săptămâna oarbă. S-a consumat cockteilul hormonal.
Tot ce am iubit, ne calcă pe nervi acum. Mioara a devenit Mărie, iar Ionică a devenit Ion .
Ce poți face dacă partenerii și-au pierdut sentimentele bune pe drumul arid și aspru al acomodării cu celălalt?
Ce poți face dacă „da-ul” spus cu convingere, pentru la bine, la rău și la greu a fost de fapt un „da” la întrebarea: „Cerul e albastru?”
Adică un răspuns fără nici o valoare. Un răspuns care nu arată loialitate sau angajament, ci răspunsul la o dispoziție temporară. Ori dispozițiile sunt fluctuante și imprevizibile.
Ce poți face dacă atunci când se privesc oamenii au răceală și indiferență în ochi?
Ce poți face dacă atitudinea unuia fața de altul e mai asemănătoare cu atitudinea dintr-un ring de box, decât cu atitudinea dintr-o căsnicie, unde ar fi indicat să fie dragoste, pasiune și intimitate emoțională?
E în vogă mentalitatea conform căreia, dacă ți-ai consumat experiența, bună sau rea, autodistructivă sau nocivă, mergi mai departe, ești pe drumul evoluției, nu te poți opri. Și e adevărat în cazurile în care ne trezim la conștiență și înțelepciune, dar de cele mai multe ori e un paravan pentru superficialitate și tasează un nou drum spre eșec. Un ciclu care se autoalimentează.
Ei bine, contrar trendului, e necesar să te oprești. Dacă nu, poți merge zâmbind spre a doua căsnicie sau relație. Surpriza e că și la a doua căsnicie statisticile spun că rata divorțului e la fel de mare. Sigur, distracția poate continua, la a treia e la fel, la a patra… las-o baltă.
Dacă nu rezolvi problema de la bază, ai impresia că avansezi spre vârf, când de fapt te zbați în nisipuri mișcatoare.
Punctez două motive pentru care dragostea se evaporă încet, pe nesimțite parcă, fără voia noastră.
În primul rând, intrăm în relații sau ne căsătorim cu ideea iluzorie că prezența celuilalt în viața noastră este biletul spre împlinire și fericire. Scenariul este alimentat din copilărie de poveștile cu happy-end și siropoasele filme hollywoodiene care, în cele mai multe cazuri, nu au legătură cu realitatea de zi cu zi.
Mai devreme sau mai târziu, vei descoperi că cel de lângă tine e un om cu aceleași nevoi ca tine, cu dorința de a fi iubit, acceptat, apreciat, cu alte cuvinte, nu ți-ai luat capră de muls și tuns, ci te-ai angajat într-un parteneriat, iar pentru a construi ceva durabil și calitativ e nevoie de investiția ambelor părți.
Maturitatea psihică și emoțională pentru a face față imprevizibilităților relaționale sau provocărilor de tot felul nu sunt opțiuni în privința unei relații sănătoase. Așa că, intrăm în relații și sfârșim dezamăgiți. Dezamăgiți de iluziile pe care le-am fabricat cu migală și care se spulberă sub presiunea realității.
Spunea reputatul psihoterateut Irvin Ialom: „Oamenii care se simt pustii pe dinăuntru nu vor reuși niciodată să-și vindece neîmplinirea unindu-se cu o altă persoană incompletă. Dimpotrivă, din două păsări cu aripi rupte cuplate într-una singură nu poate ieși decât o zburătăceală stângace. Nici cu toată răbdarea din lume nu vor reuși să se ridice din zbor și, în cele din urmă, fiecare trebuie desprinsă de cealaltă, iar fracturile vindecate cu atele, separat.”
Avem impresia că iubirea ne face zei, ca urmare suntem siguri că-l putem vindeca pe cel de lângă noi. Oricât ar fi de traumatizat îl putem aduce pe drumul cel bun prin puternica forță a dragostei noastre. Poți să susți un om, poți să-l iubești, să-l respecți, să-i fi alături în momentele dificile, dar nu-i poți schimba trecutul, experiențele, convingerile, nu poți șterge urma traumelor familiale sau din alte relații. Bineînțeles că fiecare se va considera excepția, încă nu s-au născut oameni suficient de înțelepți ca să ia seama la miile de experiențe triste tatonate de-a lungul anilor.
O fi din cauza rațiunii care înghenunchează la prima somație în fața sentimentelor?
Se suferă în relații în stil mare și în mare parte această situație e datorată lipsei de educație în privința a ce presupune o relație.
În al doilea rând, dragostea e o alegere. Da, sunt necesare sentimentele, afecțiunea, compatibilatea, dar nu suficiente. Am citit de multe ori 1 Corinteni capitolul 13, cumva, intuitiv, simțeam că îmi scapă ceva mereu și mereu.
Mi-am dat seama că acest capitol demontează tot ce știam eu despre dragoste: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, suferă totul.”
Nu seamnă cu scenariile alimentate de filmele siropoase, cu reveriile mele despre dragoste, ci cu un caracter puternic, cu fermitatea (a nu se citi rigiditatea) unui legământ, cu loialitatea, cu alegerea de a fi bun cu cel de lângă tine. Practic, aceasta definiție a dragostei a transcendat veacurile, spunându-ne mai mult despre ce presupune o relație și o căsnicie decât multe cărți care și-au luat numele de tratate pe controversatul subiect al relațiilor.
Aici există o excepție: relațiile abuzive. Sub nici o formă abuzul fizic, verbal, emoțional și spiritual nu trebuie tolerat sau acceptat de dragul iubirii. Într-o relație nocivă și abuzivă nu poate fi vorba de reciprocitatea iubirii și dezvoltarea sănătoasă a ambilor parteneri. Pierderea demnității,a respectului față de sine și a încrederii în sine sunt prețuri prea mari, chiar și în numele unei așa zise iubiri.
Cum îți dai seama că ești într-o relație toxică și abuzivă? Punctez câteva aspecte esențiale: ești controlat, nu se ține cont de sentimentele sau părerile tale, ești batjocorit, denigrat, subestimat, într-un cuvânt nu ești respectat ca ființă umană, de iubit nici nu poate fi vorba.
În cazul acesta, pentru săntatea ta psihică și fizică pe termen scurt, mediu și lung, renunță. Accepți că nu poți schimba pe nimeni fundamental, de salvat nici atât.
În concluzie, relația care e un continuu dolce far niente e un vis, o utopie. O relație de calitate (îmi place să-i spun uniune pașnică), presupune autocunoaștere, conștientizare, dorință de evoluție și iubire, multă, multă iubire.
