Discuțiile și re­flecțiile despre sensul vieții au în spate sute, dacă nu mii de ani de frământări, întrebări și scrieri. Dostoievski spunea: „Vieții nu-i este suficient aerul, dacă nu are un scop”. Iar cercetările actuale confirmă că o viață împlinită este animată de un scop clar.

Îl avem pe Viktor Frankl exemplu, supranumit „profetul sensului vieții”, fost psihiatru, fondator al școlii de logoterapie (ideea centrală a logoterapiei este că principalul motivator este voința de sens și căutarea lui), doctor în neurologie și filosofie.

Supraviețuitor al Holocaustului, a trecut prin patru lagăre, inclusiv Auschwitz.

Văzând mii de deținuți în condiții mai mult decât austere de viață și vorbind cu ei, a putut să înțeleagă ce îi deosebește pe cei care rezistă regimului din lagăr de cei care cedează psihic, renunțând la lupta pentru viață. Luptă la propriu, deoarece nevoile bazale (apa, hrana, igiena, căldura) nu erau satisfăcute decât la limita supraviețuirii.
Avea manuscrisul primei lui cărți la el atunci când a fost arestat și adus în lagăr; evident, acesta i s-a confiscat.

El spune: „Pot să mărturisesc că, printre alte lucruri, datorez supraviețuirea din lagăr hotărârii mele de a reface manuscrisul confiscat.”
Viktor Frankl afirmă că sensul în viața noastră se exprimă prin trei căi diferite.

În primul rând, sensul se naște creând sau înfăptuind ceva, indiferent că este vorba de o operă de artă, o carte sau o invenție, actul creației naște sens și împlinire în viața noastră.

În al doilea rând, sensul se naște cunoscând pe cineva, cu alte cuvinte sensul vine experimentând dragostea față de o altă persoană.

„Dragostea este singurul mod în care putem cuprinde o altă ființă umană în nucleul cel mai lăuntric al personalității noastre”, spune Frankl. Iubind o altă persoană, o cunoaștem într-un mod unic, profund, revelator și… plin de sens.

În al treilea rând, sensul se naște prin atitudinea pe care o avem în fața unei suferințe inevitabile. Nu ceea ce mi se întâmplă este cel mai important lucru, ci cum mă raportez la ce mi se întâmplă.

„Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne putem aminti de acei oameni care, trecând din baracă în baracă, dăruiau altora ultima lor bucată de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar îndeajuns de mulți pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăţi – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe”.

Suferința devine suportabilă și o putem îndura atunci când are un sens, disperarea nefiind altceva decât suferință minus sens.

„Viața nu ne promite fericire, doar sens”, reprezintă unul din cele mai cunoscute cuvinte rostite de renumitul psihitaru.

Pe lângă sentimentul subiectiv de fericire și împlinire pe care îl oferă, „sensul vital al scopului este opusul depresiei”, așa cum afirmă Andrew Solomon, reputatul scriitor în domeniul să­nătății mintale. Ce poți face, atât cât ține de tine, pentru a evita depresia? Să trăieşti o viață cu sens, faptul acesta naște abun­dență și împlinire.

În ceea ce privește sensul, am citit o frază în cartea „Un pământ nou” de Eckhart Tolle, care m-a făcut reflectez asupra impor­tanței sensului vieții, a motiva­ției de a trăi, de a te ridica în fiecare dimineață din pat pentru a face ceva cu sens, conștient, gândit și asumat.

El spunea: „Conform învăță­turilor creștine, starea colectivă normală a umanității este cea de «păcat originar». Cuvântul «păcat» a fost foarte greșit înțeles și interpretat. În traducere literală din greacă, în care a fost scris Noul Testament, a păcătui înseamnă a rata esențialul exis­tenței umane. Înseamnă a trăi fără pricepere, orbește și, din aceasta cauză, a suferi și a provoca suferință.”

Poate cea mai stringentă problematică pe care rândurile mele o ridică este aceasta: cum găsim un sens propriu al vieții, un sens personal, într-un Univers aparent lipsit de sens intrinsec?

Indiciile cele mai elocvente le primim de timpuriu, prin abili­tățile înnăscute cu care suntem înzestrați; datoria noastră este să le cultivăm, să le creștem și să le dezvoltăm, cu posi­bilitățile pe care mediul și contextul în care trăim ni le oferă.

Ne găsim împlinirea și satis­facția în diverse acțiuni, sensul se caută și se găsește personal, prin analiza de sine și conștiență.

Unii îl găsesc rapid, prin sclipiri de moment sau revelații, la alții procesul începe la maturitate sau maturitatea târzie, când încep să-și pună întrebări de profunzime în legătură cu ceea ce își doresc să lase ca moștenire spirituală copiilor și generațiilor următoare. Indiferent de catalizator, viața începe să fie direc­ționată în mod specific după acel moment.

Fiecare om are un sens, un scop pe Pământ, provocarea este să-l găsească și să se lase condus de el!

*Articolul a fost publicat și în Ziarul Lumina

Suntem gata să ne spintecăm unii pe alții, în încercarea de a ne convinge semenii să gândească ca noi, deoarece perspectiva proprie e cea mai bună, absolutul întrupat. Mă refer la orientarea religioasă, sexuală, politică, valori sau principii.

Înainte de a sări la beregata celuilalt, vreau să punctez câteva aspecte care pot fi relevante la un moment dat.

Suntem prizonierii mediului și familiei în care am crescut, de aceea, când vine vorba de a vedea sau a gândi lucrurile și din perspectiva celuilalt, trebuie să ne amintim importanța de necontestat a contextului de viață. Celălalt este ce este datorită mediului în care a crescut. Poveste valabilă și pentru mine, și pentru tine, pentru toți. Preluăm din mediul stimulii care se potrivesc credințelor noastre, creierul face o selecție alegând doar aspectele care se suprapun peste schemele mentale deja existente. Nu e ceva condamnabil, așa suntem, acesta e modul în care mediul de referință ne înfierează pe fiecare, fără excepție.

Dacă mă nășteam în Tibet, cel mai probabil eram un budist convins, amuzându-mă copios pe seama creștinilor care cred în existența unui singur dumnezeu.

Dacă mă nașteam în India, mă închinam în fața animalelor, considerându-le sacre, alături de alți un milion de zei, credeam că râul Gange e sfânt, iar scopul meu era ca cel puțin o dată în viață să mă scald în el.

Dacă mă nășteam în Pakistan sau Arabia Saudită, eram musulman. Citeam Coranul și îl veneram pe Allah. Dacă eram crescut într-o familie extremistă și învățat pe de rost din copilărie scrierile profetului, consideram creștinii cei mai mari dușmani, probabil nu m-aș fi dat înapoi de la a fi un kamikaze, considerând că răsplata din partea profetului vine după moarte. Și încă ce răsplată…

Dacă eram un simplu musulman, Sharia era etalonul după care-mi conduceam viața, iar scopurile mele erau simple: voia lui Mahomed să se facă în viața mea și cel puțin o vizită la centrele religioase Mecca și Medina.

Dacă mă nășteam în Franța, Italia sau Irlanda, probabil susțineam ritul catolic, considerând că papa este administratorul Bisericii și o figură care merită tot respectul.

Dacă mă nășteam în China, probabil practicam una din religile tradiționale chineze; taoismul, daoismul, confucianismul, maoismul, în funcție de locul și familia în care m-am născut.

M-am născut în România, națiune care se autointitulează creștin ortodoxă, e normal să cred în Dumnezeu, să merg la Biserică cel puțin la sărbătorile mari și să mor în religia în care m-am născut.

Dacă eram un soldat în Sparta, probabil eram homosexual, un fapt unanim acceptat, perfect normal.

Dacă mă nășteam în Rusia sovietică, eram convinsă că mama Rusia este cea mai virtuoasă dintre națiuni, consideram comunismul binele absolut pentru societate și individ.

Ce vreau să spun?

Atașamentul nostru deseori bolnăvicios față de o ideologie sau paradigmă este o întâmplare geografică, culturală, religioasă și politică, cel mai adesea. Suntem așa cum suntem pentru că ne-am născut într-un anumit context, nu prin căutare și alegere conștientă.

Câți dintre noi ne-am ales religia pe baza unei documentări prealabile și a căutărilor generate de întrebări?

Câți dintre noi am avut momente de introspecție și pe baza lor ne-am decis valorile, scopurile, vocația și filozofia de viață?

Puțini, probabil.

Suntem o colecție impresionantă și intrigantă de ideologii preluate fără simț critic, pe principiul așa se știe/se face de când ne-am pomenit.

Toleranța sănătoasă înseamnă să-l privim pe celălalt prin prisma experiențelor și contextului care l-a modelat, fără să-i dăm în cap pentru că nu gândește, vorbește sau acționează ca noi.

Ne pretindem evoluați, dar suntem o haită gata să linșăm fără întârziere pe cei care nu corespund grilei noastre. Grilă care întruchipează absolutul în fiece domeniu, firește.

Costul de a pune la îndoială tot ceea ce știm este enorm de mare pentru mintea noastră, care funcționează pe principiul economicității, dar este saltul de la individ la om.

În aceasta constă procesul de individuație.