Pentru femeia care vrea sa evolueze
  • Blog
    • Alina
    • Barbati
    • Guest Post
    • Insomnii
    • Dragoste
    • Educatie in stil feminin
  • Psihologie
  • Scrisori către Dumnezeu
  • Crâmpeie existențiale
  • Despre mine
  • Contact

Principalele tulburări de dezvoltare la copii

Blog/Psihologie-by Alina

Agitația vieții și mindfulness-ul

Educatie in stil feminin/Psihologie-by Alina

Atenția față de sine și necesitatea limitelor

Crâmpeie existențiale/Educatie in stil feminin-by Alina

Nevoile psihologice esențiale ale copiilor

Educatie in stil feminin/Psihologie-by Alina
Psihologie

Anxietatea de sănătate

by Alina on 14 September 2018

Cunoscută sub numele de ipohondrie, anxietatea de sănătate este multifațetată, cuprinzând componenta emoțională (anxietatea), componenta fiziologică (palpitațiile), componenta cognitivă (pericolul perceput) și componenta comportamentală (evitarea și comportamentele de siguranță).

Simptomele anxietății de sănătate sunt: preocuparea și teama de a avea, sau ideea de a avea, o afecțiune medicală serioasă bazată pe interpretări eronate ale simptomelor corpului, preocuparea persistă în pofida investigațiilor medicale și reasigurărilor, nu este delirantă și nu este restricționată la îngrijorarea cu privire la aspectul fizic, cauzează detresă și afectează nivelul de funcționare socială, ocupațio­nală, sau în alte domenii importante de funcționare ale persoanei, nivelul anxietății este crescut, iar individul este exagerat susceptibil la îngrijorări privind starea sa de sănătate. Pentru diagnosticare este necesar ca simptomele să persiste minimum 6 luni.

Prevalența la nivelul populației este de aproximativ 1,3-10% pe an și nu există diferențe între genuri. Debutul este la vârsta adultă, iar anxietatea de sănătate persistă și revine, în absența tratamentului. De regulă, comorbiditatea este ridicată cu alte tulburări anxioase, ca anxietatea generalizată, tulburarea de panică, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburări afective, tulburări de somatizare și tulburări de personalitate.

Se pare că factorii care generează această afecțiune sunt de natură familială și stresori semnificativi în viața adultă, alături de intoleranța la incertitudine, exagerarea simptomelor obiș­nuite ale corpului și credințe disfuncționale legate de sănătatea proprie și de mediul spitalicesc.

Evaluarea se face investigând factorii din trecut, iar în cadrul ei se pune accentul pe stabilirea relației terapeutice, formularea unei explicații clare și simple a simptomelor, eliminarea, pe cât posibil, a suspiciunilor unei con­di­ții medicale (e un deziderat, dar nu este o condiție obligatorie) și identificarea unor factori cognitivi și comportamentali care contribuie la instalarea simptomelor.

Scopurile declarate ale inter­venției cognitive și comportamentale în anxietatea de sănătate sunt: reducerea convingerii de a avea o boală, chiar dacă simptomele nu dispar, reducerea îngrijorărilor față de sănătate, reducerea comportamentelor de siguranță și de verificare (controale medicale, reasigurări din partea altor persoane, hipervi­gi­lența față de simptomele propriului corp), reducerea problemelor de sănătate mintală comorbide, dezvoltarea abilității de a face față simptomelor noi și dezvoltarea unor credințe func­ționale despre sănătate și boală.

Restructurarea cognitivă vizează generarea unor credințe alternative despre boală, manifestările sale, schimbările și senzațiile fizice, ideea de sănătate și vulnerabilitate în fața bolii, efectele comportamentelor de evitare, verificare și reasigurare și, în mod special, nevoia de certitudine.

Strategiile cognitive vizează monitorizarea zilnică a îngrijorării, așa-numita „întâlnire cu îngrijorările”, adică rezervarea unui anumit timp în fiecare zi destinat doar acțiunii de a te îngrijora, dialogul socratic etc.

Printre strategiile comportamentale cele mai comune se regăsesc: expunerea interoceptivă la senzații, expunerea cu pre­venția răspunsului de evitare, reasigurare și experimentul comportamental.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina. 

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Psihologie

Tulburările alimentare

by Alina on 30 August 2018

Prevalența tulburărilor alimentare ajunge de la 1% pe an, în cazul anorexiei, până la 3% în cazul bulimiei sau chiar până la 10%, arată unele studii. Principalele tulburări alimentare sunt: anorexia nervoasă, buli­mia ner­voa­să și binge eating disorder.

Anorexia nervoasă reprezintă restricția comportamentului alimentar, având drept consecință principală o greutate scăzută (sub 85%; IMC sub 17.5), frica intensă de a nu lua în greutate și perturbarea imaginii corporale.

Bulimia nervoasă este carac­terizată de episoade recurente de mâncat compulsiv, sentimentul de pierdere a controlului greutății, evaluarea personală se face pe baza formei și greu­tății, comportamentele compensatorii există în aproximativ 90% din cazuri. Câteva dintre comportamentele compensatorii sunt provocarea vomei, sportul excesiv pentru pierderea caloriilor și numărarea obsesivă a caloriilor ingerate. Diagnosticarea se face după ce au fost excluse criteriile pentru anorexia nervoasă.

Tulburarea mâncatului compulsiv, supranumită Binge eating disorder, este caracterizată de episoade recurente de binge (mâncat compulsiv), mâncat în ciuda senzației de sațietate, prea repede, în lipsa foamei și jenă față de mâncat. Totodată, individul prezintă un distres ridicat față de acest comportament, considerând că este în afara controlului lui. Pentru diagnosticare este necesar ca episoadele de mâncat compulsiv să fie prezente cel puțin o dată pe săptămână, timp de 3 luni.

Tulburările alimentare au o comorbiditate ridicată cu depresia (până la 65%), anxietatea, tulburarea obsesiv-compulsivă (până la 35%) și abuzul de substanțe (până la 30%). Vârsta de debut în cazul ano­re­xiei este adoles­cen­ța, iar în cazul bulimiei vârsta de debut este prima tinerețe.

Pe lângă spitalizarea și hră­nirea prin perfuzii, în cazurile cele mai grave ale anorexiei, tul­bu­­rările alimentare sunt tratate cu ajutorul psihoterapiei.

Psihoterapia în cazul tulbu­rărilor alimentare este un proces dificil și de durată, cuprinzând câteva etape esențiale care trebuie atinse și asimilate de individ, pentru ca demersul terapeutic să aibă succes.

Prima etapă cuprinde motivarea pacientului și discutarea posibilității schimbării, conceptualizarea personalizată, educarea privind logica tratamentului, natura tulburării și abordarea comportamentelor compensatorii.

Etapa a doua abordează me­ca­nismele de menținere ale tul­burărilor alimentare: supraeva­luarea formei și a greutății, controlul exagerat asupra comportamentului alimentar, restricția alimentară (restriction), greutatea scazută și modificările comportamentului alimentar sub influența evenimentelor externe şi emoţiilor.

Etapa a treia abordează în­gri­jorările pacientului privind terminarea terapiei, consolidarea pro­greselor, reluarea punctelor vulnerabile, oferirea (în scris) a unui plan pentru menținerea pro­greselor, reducerea riscului de recădere, dezvoltarea unui plan pentru situațiile problema­tice și a unui plan pe termen lung.

Parcurgerea și finalizarea acestor etape necesită multă răbdare și perseverență, atât din partea terapeutului, cât și din partea pacientului.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Alina

Mi-a luat 23 de ani să fiu atât de superbă

by Alina on 26 August 2018

Astăzi împlinesc 23 de ani.

Încep prin a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru sănătatea, protecția și ajutorul pe care mi Le-a oferit, în ultimul an, de când am plecat de acasă, mai mult ca până acum.

Tinerețea este asociată cu puterea, eu am descoperit câteva puteri magice pe care le dețin:

– puterea responsabilității;

– puterea perseverenței;

– puterea obiectivelor;

– puterea acceptării necondiționate;

– puterea autenticității;

– puterea de a spune NU;

– puterea cuvintelor;

– puterea principiilor și valorilor proprii; 

– puterea de a iubi;

– puterea de a ierta.

Inițial am scris ceva la fiecare putere, apoi am șters.

Puterile astea sunt atât de clare și de grăitoare prin ele însele, încât orice altceva aș mai spune ar fi de prisos.

Vi le doresc și vouă!

Vă îmbrățișez cu drag!

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Alina

La pas cu mine

by Alina on 24 August 2018

Am plecat șase zile la munte.

A fost, până acum, cel mai frumos concediu din viața mea.

Cu câteva zile înainte de a pleca, am scris în agendă:

sunt atât de obosită că parcă aș fi trăit zece vieți întregi.

poate m-am născut așa, nu mai știu.

am obosit până și să iubesc,

dosesc orice germene de iubire într-un cufăr uitat și arunc cheia,

simțindu-mă eliberată de o imensă povară.

oare, de ce nu sunt ca telefonul, să mă pun pe modul power saving?

sunt atât de obosită, că parcă aș fi trăit zece vieți întregi.

Am avut timp, în zilele acestea de relaxare, să mă gândesc, să mă plimb cu prietenii (în doar două zile am umblat mai mult de 50 de kilometrii pe munți) și am jucat Remi.

Natura face minuni.

Natura îți vindecă emoțiile.

Natura îți dă viață și energie.

Natura te ajută să te descoperi.

Natura te (re)întregește sufletește.

În timpul acesta am învățat că fericirea înseamnă, printre altele, și monotonie.

Înseamnă să vii acasă de la muncă, să gătești ceva simplu, să aspiri prin casă și să dai cu mopul, să mergi la alergat, să scrii ceva profund sau banal, să te uiți la un serial bun și să dormi.

E nevoie de tragedii câteodată, ca să realizăm cât de elementară e fericirea.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Psihologie

Să ne înțelegem fobiile

by Alina on 20 August 2018

Conform Manualului Diagnostic și Statistic (DSM) al tulburărilor mintale, simptomele fobiei sunt: frică marcată sau anxietate în legătură cu un obiect specific sau o situație, stimulul fobic provoacă aproape întotdeauna frică sau anxietate, stimulul fobic este evitat sau suportat cu frică sau anxietate puternică, frica sau anxietatea sunt disproporționate față de pericolul real reprezentat de stimulul fobic și de contextul sociocultural, cauzează un distres semnificativ clinic sau afectează funcționarea socială, ocupațională, sau în alte domenii importante de funcționare, iar afectarea durează minimum 6 luni.

Fobiile reprezintă printre cele mai comune tulburări mintale în populația generală. Aproximativ7‑9% din populație prezintă cel puțin o fobie pe parcursul unui an și circa 9,4‑12,8% de‑a lungul vieții.

Cele mai comune sunt fobiile de animale și înălțime, iar ele debutează, de regulă, în adolescență.

Prezența fobiei este mai frecventă în cazul femeilor (2:1), dar nu există diferențe între sexe în ceea ce privește fobiile de sânge și/sau injecții.

Comorbiditatea este frecventă cu alte tulburări anxioase (tulburare de panică) sau afective (tulburare bipolară, depresie) și alte fobii, mai ales din aceeași categorie.

În absența tratamentului, fobiile persistă în timp.

De ce unele persoane dezvoltă fobii, iar altele nu? Prezența afectivității negative crescute (neuroticism) este o explicație, parentingul supraprotectiv, pierderea/separarea de părinte, abuz (fizic, sexual), evenimentele traumatice/negative și susceptibilitate genetică (e.g., rude de primul grad cu același tip de fobie) sunt câteva posibile explicații spre care indică studiile.

Există modele psihologice dezvoltate cu rolul de a înțelege fobiile și de a interveni prin psihoterapie. Majoritatea fac referire la conceptele de condiționare clasică sau condiționare operantă, fapt care ne arată că ele sunt învățate în marea lor majoritate, prin urmare sunt flexibile și pot fi diminuate sau schimbate.

Pașii principali în intervenția psihoterapeutică, în cazul fobiilor, sunt: evaluare, psihoeducație, expunere, restructurare cognitivă, învățarea tehnicilor de relaxare și pregătirea pentru încheierea terapiei.

Expunerea în vivo (în realitate) sau în vitro (în imaginar sau în realitatea virtuală) este cea mai eficientă și uzitată metodă folosită în tratarea fobiilor, iar câteva principii după care se face expunerea sunt: expunerea trebuie să fie planificată, monitorizată și evaluată, durata și frecvența sunt predeterminate, eliminarea comportamentelor de siguranță se face pe parcurs și clientul are controlul expunerii și predictibilitatea ei. Pentru creșterea eficienței, clientul poate fi asistat de o persoană apropiată sau din familie în cadrul expunerii.

Închierea terapiei se face atunci când nivelul de anxietate și comportamentele evitative s‑au redus semnificativ, iar clientul a fost expus la stimulii fobici.

Câteva dintre cele mai comune provocări în fobii sunt: temeri legate de intervenție, refuzul expunerii, non‑complianța la temele de casă, menținerea distresului emoțional în timpul expunerii și imposibilitatea expunerii (e.g., stimuli anxiogeni inaccesibili).

*Articol publicat și în Ziarul Lumina. 

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Insomnii

Galaxia decepției

by Alina on 7 August 2018

Context: Am fost la Sibiu câteva zile și căutam într-un dosar o diplomă de care aveam nevoie. Dintr-o folie cad două foi A4, pe care le-am scris la 12 sau 13 ani. E un text dureros, depresiv, am tot stat și m-am gândit la contextul care l-a generat, am găsit multe motive, dar nici unul sigur. 

Redau textul scris acum un deceniu.

Acum, ca și altadată, stau agățată de un mic firicel de realitate care se bălăngăne ușor, acoperit fiind de ceața deasă ce străbate întunericul sumbru al minții.

Clepsidrele s-au oprit iar aripa timpului nu mai există pentru mine… pătrund în lumea mea unde mă așteaptă nerăbdătoare mâini fantomatice gata să mă acapareze.

Peisajul este încărcat de amintiri triste și familiare: ancora iubirii arsă, catargul inimii frânt, nuferii albi altadată, acum sunt negri, iar copacii goi se mișcă ușor, fiind singuri care îmi respectă durerea sfâșietoare.

Florile sunt frânte și veștejite de pașii urii care îmi dă târcoale. Mă plimb dezorientată și privesc atmosfera sinistră, universul acesta care seamănă cu sufletul meu.

Sufletul meu rupt de realitate, urmat de rațiune, care îi calcă pe urmele dureroase săpate în crusta inimii.

Florile ofilite și rupte dau miros de iluzii zdrobite, vise sparte și amintiri sfâșietoare. Respir cu nesaț aerul acesta, vrând cu disperare să-mi satisfac pofta crudă a inimii de răzbunare.

Sunt uimită de egoismul pe care îl nutresc, dar aici nu există regrete, doar sete de răzbunare.

Aștept cu nerăbdare o rază de speranță, strig după ajutor, dar vocea mea răzbate cu greu întinderiile pusti, întorcându-se fără răspuns.

O lacrimă se scurge și cade pe platforma goală a inimii, cu un zgomot surd, care mă face să tresar.

Acum este întuneric, firicelul de realitate aproape s-a rupt.

Simt fiecare bătaie a inimii, fiecare celulă zvâcnește de nerăbdare.

Amintirile se perindă cu o claritate fantastică, aproape reală și palpabilă.

Împietresc.

Cândva, aici era o grădină drăguță și primitoare, care promitea multe: flori multicolore, puf de păpădii străbăteau nori de fericire și iubirea trecea de apogeu, străbătând ușor obstacolele.

Copilăria plină de visuri, fantezii, forme, culori calde și armonioase.

Dezolarea a venit repede și mi-am dat seama că lumea pe care o construisem cu atâta migală se destrămase, se rupse de mine.

Totul a fost rapid: dezamăgirea a distrus florile și copacii, iar oamenii și faptele au ucis fragilul suflet rupându-i aripile și făcându-l să cadă dezorientat la pământ.

Acum, aș vrea ca toată decepția, confuzia și ura să le scriu pe o bucată de gheață căreia să-i dau drumul la soare. Aștept cu înfrigurarea vara.

Astfel, rătăcesc pe potecile lăturalnice ale amintirilor, încât puterea de a mă ridica și de a merge mai departe e slăbită, aproape nulă.

Galaxia decepției, am numit textul acum mai bine de 10 ani. Fapt care mă face să-mi doresc să mă întorc în trecut, dacă ar fi posibil, și să o îmbrățisez strâns și cu dragoste pe fata de 12 sau 13 ani. 

Să-i spun că toate durerile au termen de expirare și chiar să plâng alături de ea, arătându-i că nu e singură.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Psihologie

Tulburarea obsesiv compulsivă

by Alina on 2 August 2018

Tulburarea obsesiv compulsivă (TOC) are o prevalență de 1,7%-4% în rândul populației și debutează în copilărie, în aproximativ 50% din cazuri.

Tulburarea obsesiv compulsivă este caracterizată de gânduri obsesive, dureroase, intruzive și/sau repetitive, compulsive (pot fi acte fizice sau psihice) semnificative din punct de vedere clinic. Suferința produsă este cronică și poate fi dizabilitantă.

Obsesiile sunt gânduri, impulsuri sau imagini recurente și deranjante, experimentate ca intruzive (ego-distonice), nu sunt doar îngrijorări excesive despre evenimentele din viața reală, ci gânduri care produc afectarea funcțio­nalității zilnice.

Obsesiile obișnuite includ gânduri de contaminare, îngrijorare patologică cu privire la siguranța proprie, îndoieli legate de propria memorie sau de percepție, scrupulozitatea (nevoia de a face ceea ce trebuie, frica de a comite o infracțiune, adesea religioasă), nevoia de ordine sau de simetrie, gânduri nedorite, intruzive, sexuale sau agresive.

Compulsiile sunt comportamente repetitive sau acte psihice pe care persoana se simte obligată să le îndeplinească, ca răspuns la o obsesie, sau conform regulilor rigide dezvoltate cu scopul de a preveni sau de a reduce stresul, sau pentru a preveni apariția unor evenimente teribile. Actele sunt în mod clar excesive sau lipsite de sens, dar practicarea compulsiei ocupă o parte semnificativă din timpul persoanei.

Compulsiile comune includ curățarea și spălarea, verificarea (încuietori, aragaz, fier de călcat, siguranța copiilor), numărarea și repetarea acțiunilor de mai multe ori sau până când au sentimentul că lucrurile sunt făcute corect, aranjarea obiectelor, atingerea și lovirea obiectelor, adunatul lucrurilor (colectarea, stocarea lor), mărturisirea sau căutarea reasigurării, efectuarea de liste etc.

De-a lungul timpului s-au elaborat multe teorii în încercarea de a explica originea tulburării. Ce știm până acum este că tulburarea obsesiv compulsivă are o influență genetică de 45%-65% în studiile pe copii și de 27%-47% la adulți, iar gemenii monozigoți pot fi înalt con­cordanți pentru TOC (80%-87%), comparativ cu concor­danța 47%-50% în cazul gemenilor dizigoți.

Există rar dovezi că afecți­unile neurologice, cum ar fi traumatismele cerebrale, abuzul de stimulante și intoxicația cu monoxid de carbon ar duce la apariția simptomelor obsesive și/sau compulsive.

Curios, stilul parental sau educația nu par a fi un factor cauzal în apariția simptomelor și nici stresul, chiar dacă simptomele sunt accentuate și agravate de stres.

În ceea ce privește identificarea tulburării, pacienții sunt reticenți în a-și dezvălui gândurile nedorite și comportamentele compulsive, dar aceștia apelează la ajutor atunci când distresul atinge un nivel maxim, de nesuportat, până acolo încât se ajunge la ideație suicidară.

Terapia constă în medicație, expunere cu prevenirea răspunsului și terapie cognitivă, în care se discută convingerile despre consecințele anticipate ale neimplicării în compulsii.

Rolul terapiei este crucial în schimbarea gândirii și com­portamentului folosind tehnici practice și, de obicei, implică și expunerea.

Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Alina

Frânturi de vară cu averse

by Alina on 29 July 2018

Am terminat amblele sesiuni cu bine și-mi fac cruce cu limba de fericire. Am crezut că nu mai sfârșesc cu termenele limită, documentatul proiectelor și învațatul pentru facultate.

Acum, îmi omor timpul cu lucrul, cititul, scrisul, vizitatul muzeelor și câteva sarcini pe care le-am amânat din timpul anului școlar și acum nu mai suportă amânare.

Zilele astea am citit zeci de reportaje, cumva, stilul reportajelor de investigație s-a pliat pe structura mea de personalitate. Eu vreau să merg la locul faptei și să văd totul, să vorbesc cu omul, să trag concluzii, să leg evenimente și circumstanțe, astfel încât ele să aibă un parcurs coerent și logic. Am citit despre comunitățiile din România, investigații șocante ca cea despre medicul Brunei, analize politice, religioase, o mulțime de subiecte importante pentru societate, documentate exemplar, dar de care nu am auzit nimic până acum.

Vă încurajez să donați spre astfel de proiecte, de regulă site-urile au butoane pentru donații.

Independența în jurnalism înseamnă că nu slujești interesele celui care te plătește sau interese de ordin politic, ci îți permiți să-ți alegi subiecte relevante, importante și spinoase pentru societate, dar care nu sunt explorate de nimeni, atât timp cât nu există interes de ordin financiar, în deosebi.

Într-o lume ideală, nu am fi condiționați de interese finaciare, dar până se pune pe picioare Utopia a lui Thomas Morus, facem ce putem.

Munca din spatele unui reportaj reușit este enormă și presupune pe lângă cheltuieli fizice, documentare, investigare a faptelor și documentelor, zeci de telefoane și emailuri date până reușești să afli un răspuns care să continue firul roșu, întâlniri cu persoanele implicate în investigație, martori, toate aceste pot uneori să se întindă de-a lungul anilor, dar cred că satisfacția de la final te face să continui cu următorul reportaj.

Am devorat reportajele unor jurnaliști independenți (o să pun link-uri cu site-urile la sfârșitul articolului) și m-am tot gândit ce bine mi-ar sta reporter de investigații.

În pofida pasiunii nestăvilite pentru citit și informație, Facultatea de Jurnalism nu s-a aflat vreodată printre opțiunile mele.

Aș dori ca munca de sute de ore a zeci de oameni să aibă un ecou în societate, să schimbe ceva. Îmi doresc ca impactul să treacă de câteva sute de like-uri și share-uri pe Facebook și să schimbe mărcar puțin într-o direcție pozitivă societatea.

Altfel, ce rol ar mai avea jurnalismul?

De multe ori mă gândesc ce pot face eu, la nivel individual, ca lucrurile să arate diferit și mereu ajung la concluzia că în bucățica mea de lume este responsabilitatea mea să schimb ceva în bine. Fie printr-o faptă bună, fie printr-o vorbă bună, fie printr-un articol care produce conștientizare.

Schimbarea în bine înseamnă un efort conjugat, nu singular.

Când voi avea liberatea finaciară, m-am gândit eu, o să mă reprofilez, o să fac jurnalism de investigație independent.

Sper din toată inima să nu mă domesticesc până atunci și să fac ce mi-am propus.

Beneficiul maxim al faptului că-mi place jurnalismul de investigație este confirmarea (a câta oară?) a faptului că realitatea este mai mult decât reușesc eu și tu să vedem în portretul standard, poate rigid, al contextului care mă înconjoară pe mine și pe tine.

Sigur, din avion, toți părem la fel: două mâini, două picioare, doi ochi, un nas și o gură. Dar trecând de învelișul de suprafață al lucrurilor, ajungem mai mult sau mai puțin să pătrundem înțelesul unei realități diferite de a noastre: a unei culturii diferite, a unui mediu de origine diferit, a unor experiențe modelatoare de viață diferite și, în final, a unor valori, principii și stil de viață diferit.

Ne repezim în a judeca pentru că în superficialitatea noastră, nu vedem lărgimea și profunzimea contextului.

Credem că lumea asta nu trece de dimensiunea a ceea ce văd eu în imediata apropiere.

Trăim sub același cer, dar avem orizonturi diferite, spune atât de plastic Konrad Adenauer.

Și cine ar putea să-l contrazică?

Site-urile de jurnalism independent pe care le-am citit și le recomand întru lectură și donații sunt:

Casa Jurnalistului

PressOne România

Recorder

Teleleu

Decât o revistă

Să fie lumină

Dela0.ro

Luați-vă un weekend, o zi, o oră și delectați-vă cu ele, așa ca mine.

Au și pagini de Facebook, da-ți like și urmăriți constant activitatea lor, merită.

Începeți de unde vreți. Spor la citit.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Psihologie

Epuizarea modernă sau burnoutul

by Alina on 20 July 2018

Sistemul nostru psihic nu este întotdeauna pregătit pentru numeroasele și diversele solicitări ale lumii contemporane, care depășesc, deseori, capacitatea noastră de a le gestiona corespunzător.

Conform studiilor, cei mai predispuși la a dezvolta sindromul burnout, denumit și sindromul „arderii emoționale”, sunt oamenii ambițioși, motivați și inteligenți, care lucrează peste program, până la nivelul la care viața personală le este afectată. Termenul de burnout este introdus în psihologie de J.H. Freudenberger (1974) din nevoia de a sesiza uzura şi epuizarea fizică şi psihică datorate solicitării excesive a energiei, forţelor sau resurselor individuale, care determină o scădere a întregului potenţial de acţiune.

Provenienţa noţiunii este de origine tehnică, fiind preluată din industria aerospaţială, unde desemnează epuizarea prea rapidă a carburantului unei rachete, având drept urmări supraîncărcarea şi distrugerea ei. Ulterior, Christine Maslach şi Susan E. Jackson (1981) oferă un model al burnoutului bazat pe triada epuizare emoţională, depersonalizare şi reducerea realizărilor profesionale şi accentuează natura psihologică a sindromului, mai degrabă decât importanţa mediului fizic, după cum se consemnează în Revista de psihologie românească, din anul 2010. După Freudenberger și Richelson, „arderea emoțională este o stare de epuizare fizică și emoțională, care rezultă din condițiile de muncă și din tendința de a realiza unele așteptări nerealiste, impuse de sine sau de valorile societății, fiind denumită și «boala luptătorului».

Incidența burnoutului în întreaga lume crește alarmant, fapt ce impune studierea factorilor determinanți în apariția sindromului și modalități de prevenție.

Printre factorii ce contribuie la instalarea burnoutului se regăsesc nivelul scăzut al satisfacției în muncă, așteptările ridicate din mediu, ritmul inconstant al muncii, solicitările numeroase, lucrul care presupune interacțiune directă cu oamenii, nivelul ridicat și constant de responsabilitate.

Ca manifestări de natură somatică se remarcă durerile de cap, dureri lombare, amețelile, tensiunea arterială și dureri musculare.

Manifestările psihice sunt: incapacitatea de concentrare, dificultatea trezitului din pat dimineața, dificultăți în luarea deciziilor, sentimentul de a fi mereu la limită, presiunea greu de controlat, ruminații (combustie internă). Înainte de stabilirea diagnosticului de burnout sunt necesare investigații fizice pentru a elimina cauzele de natură fiziologică ale simptomelor. Ce putem face pentru a preveni sindromul burnout?

Sunt câteva principii simple care pot face diferența în modul de gestionare a situațiilor stresante. În primul rând, prioritizarea sarcinilor și solicitarea de ajutor, apoi renunțarea la așteptările foarte mari ce cauzează frustrări. La fel de importante sunt: practicarea unui sport, exercițiile fizice, masajul, activitățile relaxante și concediile, căci reduc nivelul de stres, dar și conștientizarea faptului că există o problemă și acceptarea acesteia.

Nu în ultimul rând, este necesară apelarea la ajutorul unui specialist pentru ieșirea din situația de criză, iar persoana în cauză să gestioneze eficient situațiile problematice viitoare.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Dragoste

Drumul spre iad e pavat cu iubire

by Alina on 18 July 2018

Despre ce vorbești, copilo, drumul spre rai e pavat cu iubire, o știm dintotdeauna, din oficiu.

Tânjim și așteptăm iubirea o viață-ntreagă, citim despre ea, o fredonăm odată cu șlagărele, o vedem în filme, iar mai nou e afișată pe Facebook, alături de promisiuni de iubire atât de convingătoare că până și o stâncă s-ar emoționa. Spunem și scriem multe despre iubire și relații, dar parcă de fiecare dată rămân mai multe nespuse decât la început.

Relațiile romantice fericite sunt un factor important al nivelului crescut de satisfacție al vieții, dar există și reversul monedei, în care relațiile sunt un cuib al dezamăgirii, insatisfacției, frustrării continue și suferinței.

La baza eșecului în relațiile romantice stau așteptările greșite cu care intrăm în relație, iar în ultimul timp am văzut câteva cazuri care aproape m-au obligat să scriu articolul acesta.

Decepțiile din dragoste vin pe fondul faptului că avem așteptări extrem de mari de la relația de dragoste și de la partener. Mitul prințului pe cal alb e doar un mit. Nu pot spune asta mai bine.

Trăim vieți seci, lipsite de conținut și valoare, dar ne imaginăm că venirea iubirii în viața noastră reprezintă scânteia care aprinde lemnele ude. Ori realitatea este că relația de dragoste este un rezervor: ce pui în el, aceea ai. Sau cel mai elementar principiu din lume: ce semeni, aceeas seceri.

Investești iubire, gesturi frumoase, asta se întoarce la tine, grație efectului de bumerang.

Pui mânie, frustrare, răutate, nemulțumire, asta ai, grație aceluiași efect.

Adoră-mă într-o mie de feluri, spunem sub o formă sau alta bărbatului din viața noastră, și e foarte bine. Femeia înflorește când este iubită, când fiecare centimetru din corpul ei este adorat și explorat.

Însă, ce oferi la schimb?

Nu că iubirea ar fi un troc, dar e o lege firească a relației să primești și să oferi la rândul tău.

Numai așa poți construi o relație sănătoasă alături de partener.

La popul opus, se află principiul responsabilității exclusive a unui partener.

Vedeam deunăzi o duduie care dădea sfaturi, explicând în fel și chip că e responsabilitatea femeii să țină bărbatul lângă ea. Ca bonus, oferea o serie de tehnici și ritualuri pe care să le exerseze, pentru a-l „face dependent de ea”, citez din memorie.

M-am gândit ce i-aș spune unei femei care consideră că este responsabilitatea ei exclusivă să-și țină bărbatul lângă ea.

Îmi pare că sună și ciudat, adică de ce să-l ții lângă tine, nu stă de bunăvoie, pentru că te iubește?

Dacă nu te iubește de ce ar sta, pentru că faci 267 de ritualuri pe zi să-ți amplifici feminitatea (cum o fi asta, oare)?

Cu o doză ridicată de siguranță, i-aș spune că dacă bărbatul de lângă tine nu te iubește și nu te adoră pentru ceea ce ești, nici o mie de ritualuri zilnice nu-l vor ține lângă tine.

Trecând de poleiala machiajului, un om te iubește și stă lângă tine pentru temperamentul, personalitatea și caracterul tău, pentru compatibilitatea pe care o simte, starea de bine pe care o are în prezența ta și pentru cum arăți, desigur.

Sunt o multitudine de factorii pe care i-aș putea descrie și nuanța, dar acesta e ideea principală.

Unul dintre cele mai celebre modele ale relațiilor romatice folosit în psihologie este cel propus de Sternberg, în care componentele intimitate, angajament și pasiune se găsesc în relație într-o proporție mai mică sau mai mare, în funcție de dinamica unică a fiecărui cuplu.

Iubirea fără dezvoltare și conștiență în relație este ca o corcodușă necoaptă: acrișoară și amară.

Iubirea nu-ți rezolvă toate problemele, iubirea nu e panaceu, iubirea nu te schimbă fundamantal.

Cele mai multe studii arată că după doi ani de relație, sentimentul de satisfacție revine la nivelul de bază.

Cum te construiești astăzi ca om este important.

Ce faci pentru tine și visele tale este relevant.

Cum te porți cu cei din jur te definește ca persoană.

Principiile și valorile tale îți oferă un scop și o direcție.

Mereu mă feresc să spun sau să dezvălui aspecte foarte personale din viața mea, dar am ajuns la concluziile acestea după ce întreaga mea adolescență am fost iubită la superlativ.

Și acum sunt, dar iubirea vine ca o consecință a unei vieți aliniate la ceea ce ești, nu ca răspuns la o căutare avidă după sens și împlinire.

Niciodată nu am alergat după iubire, mi s-a oferit pe tavă, dar am ajuns la concluzia că mai important decât orice relație este ce construiești tu cu tine, în fiecare zi, renunțând să visezi la povești de iubire eternă, care se construiesc de la sine.

Un bun star constă în a-ți diminua așteptările nerealiste și a începe să te cunoști și dezvolți.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 3

Posts navigation

  • <
  • 1
  • …
  • 5
  • 6
  • 7
  • 8
  • 9
  • 10
  • 11
  • …
  • 30
  • >

Like page

Cauta

Categorii

  • Alina (51)
  • Barbati (17)
  • Blog (50)
  • Crâmpeie existențiale (41)
  • Dragoste (37)
  • Educatie in stil feminin (75)
  • Guest Post (10)
  • Insomnii (37)
  • Interviuri (5)
  • Psihologie (72)
  • Scrisori către Dumnezeu (12)

Facebook

Back to Top