Cunoscută sub numele de ipohondrie, anxietatea de sănătate este multifațetată, cuprinzând componenta emoțională (anxietatea), componenta fiziologică (palpitațiile), componenta cognitivă (pericolul perceput) și componenta comportamentală (evitarea și comportamentele de siguranță).

Simptomele anxietății de sănătate sunt: preocuparea și teama de a avea, sau ideea de a avea, o afecțiune medicală serioasă bazată pe interpretări eronate ale simptomelor corpului, preocuparea persistă în pofida investigațiilor medicale și reasigurărilor, nu este delirantă și nu este restricționată la îngrijorarea cu privire la aspectul fizic, cauzează detresă și afectează nivelul de funcționare socială, ocupațio­nală, sau în alte domenii importante de funcționare ale persoanei, nivelul anxietății este crescut, iar individul este exagerat susceptibil la îngrijorări privind starea sa de sănătate. Pentru diagnosticare este necesar ca simptomele să persiste minimum 6 luni.

Prevalența la nivelul populației este de aproximativ 1,3-10% pe an și nu există diferențe între genuri. Debutul este la vârsta adultă, iar anxietatea de sănătate persistă și revine, în absența tratamentului. De regulă, comorbiditatea este ridicată cu alte tulburări anxioase, ca anxietatea generalizată, tulburarea de panică, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburări afective, tulburări de somatizare și tulburări de personalitate.

Se pare că factorii care generează această afecțiune sunt de natură familială și stresori semnificativi în viața adultă, alături de intoleranța la incertitudine, exagerarea simptomelor obiș­nuite ale corpului și credințe disfuncționale legate de sănătatea proprie și de mediul spitalicesc.

Evaluarea se face investigând factorii din trecut, iar în cadrul ei se pune accentul pe stabilirea relației terapeutice, formularea unei explicații clare și simple a simptomelor, eliminarea, pe cât posibil, a suspiciunilor unei con­di­ții medicale (e un deziderat, dar nu este o condiție obligatorie) și identificarea unor factori cognitivi și comportamentali care contribuie la instalarea simptomelor.

Scopurile declarate ale inter­venției cognitive și comportamentale în anxietatea de sănătate sunt: reducerea convingerii de a avea o boală, chiar dacă simptomele nu dispar, reducerea îngrijorărilor față de sănătate, reducerea comportamentelor de siguranță și de verificare (controale medicale, reasigurări din partea altor persoane, hipervi­gi­lența față de simptomele propriului corp), reducerea problemelor de sănătate mintală comorbide, dezvoltarea abilității de a face față simptomelor noi și dezvoltarea unor credințe func­ționale despre sănătate și boală.

Restructurarea cognitivă vizează generarea unor credințe alternative despre boală, manifestările sale, schimbările și senzațiile fizice, ideea de sănătate și vulnerabilitate în fața bolii, efectele comportamentelor de evitare, verificare și reasigurare și, în mod special, nevoia de certitudine.

Strategiile cognitive vizează monitorizarea zilnică a îngrijorării, așa-numita „întâlnire cu îngrijorările”, adică rezervarea unui anumit timp în fiecare zi destinat doar acțiunii de a te îngrijora, dialogul socratic etc.

Printre strategiile comportamentale cele mai comune se regăsesc: expunerea interoceptivă la senzații, expunerea cu pre­venția răspunsului de evitare, reasigurare și experimentul comportamental.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina. 

Prevalența tulburărilor alimentare ajunge de la 1% pe an, în cazul anorexiei, până la 3% în cazul bulimiei sau chiar până la 10%, arată unele studii. Principalele tulburări alimentare sunt: anorexia nervoasă, buli­mia ner­voa­să și binge eating disorder.

Anorexia nervoasă reprezintă restricția comportamentului alimentar, având drept consecință principală o greutate scăzută (sub 85%; IMC sub 17.5), frica intensă de a nu lua în greutate și perturbarea imaginii corporale.

Bulimia nervoasă este carac­terizată de episoade recurente de mâncat compulsiv, sentimentul de pierdere a controlului greutății, evaluarea personală se face pe baza formei și greu­tății, comportamentele compensatorii există în aproximativ 90% din cazuri. Câteva dintre comportamentele compensatorii sunt provocarea vomei, sportul excesiv pentru pierderea caloriilor și numărarea obsesivă a caloriilor ingerate. Diagnosticarea se face după ce au fost excluse criteriile pentru anorexia nervoasă.

Tulburarea mâncatului compulsiv, supranumită Binge eating disorder, este caracterizată de episoade recurente de binge (mâncat compulsiv), mâncat în ciuda senzației de sațietate, prea repede, în lipsa foamei și jenă față de mâncat. Totodată, individul prezintă un distres ridicat față de acest comportament, considerând că este în afara controlului lui. Pentru diagnosticare este necesar ca episoadele de mâncat compulsiv să fie prezente cel puțin o dată pe săptămână, timp de 3 luni.

Tulburările alimentare au o comorbiditate ridicată cu depresia (până la 65%), anxietatea, tulburarea obsesiv-compulsivă (până la 35%) și abuzul de substanțe (până la 30%). Vârsta de debut în cazul ano­re­xiei este adoles­cen­ța, iar în cazul bulimiei vârsta de debut este prima tinerețe.

Pe lângă spitalizarea și hră­nirea prin perfuzii, în cazurile cele mai grave ale anorexiei, tul­bu­­rările alimentare sunt tratate cu ajutorul psihoterapiei.

Psihoterapia în cazul tulbu­rărilor alimentare este un proces dificil și de durată, cuprinzând câteva etape esențiale care trebuie atinse și asimilate de individ, pentru ca demersul terapeutic să aibă succes.

Prima etapă cuprinde motivarea pacientului și discutarea posibilității schimbării, conceptualizarea personalizată, educarea privind logica tratamentului, natura tulburării și abordarea comportamentelor compensatorii.

Etapa a doua abordează me­ca­nismele de menținere ale tul­burărilor alimentare: supraeva­luarea formei și a greutății, controlul exagerat asupra comportamentului alimentar, restricția alimentară (restriction), greutatea scazută și modificările comportamentului alimentar sub influența evenimentelor externe şi emoţiilor.

Etapa a treia abordează în­gri­jorările pacientului privind terminarea terapiei, consolidarea pro­greselor, reluarea punctelor vulnerabile, oferirea (în scris) a unui plan pentru menținerea pro­greselor, reducerea riscului de recădere, dezvoltarea unui plan pentru situațiile problema­tice și a unui plan pe termen lung.

Parcurgerea și finalizarea acestor etape necesită multă răbdare și perseverență, atât din partea terapeutului, cât și din partea pacientului.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Conform Manualului Diagnostic și Statistic (DSM) al tulburărilor mintale, simptomele fobiei sunt: frică marcată sau anxietate în legătură cu un obiect specific sau o situație, stimulul fobic provoacă aproape întotdeauna frică sau anxietate, stimulul fobic este evitat sau suportat cu frică sau anxietate puternică, frica sau anxietatea sunt disproporționate față de pericolul real reprezentat de stimulul fobic și de contextul sociocultural, cauzează un distres semnificativ clinic sau afectează funcționarea socială, ocupațională, sau în alte domenii importante de funcționare, iar afectarea durează minimum 6 luni.

Fobiile reprezintă printre cele mai comune tulburări mintale în populația generală. Aproximativ7‑9% din populație prezintă cel puțin o fobie pe parcursul unui an și circa 9,4‑12,8% de‑a lungul vieții.

Cele mai comune sunt fobiile de animale și înălțime, iar ele debutează, de regulă, în adolescență.

Prezența fobiei este mai frecventă în cazul femeilor (2:1), dar nu există diferențe între sexe în ceea ce privește fobiile de sânge și/sau injecții.

Comorbiditatea este frecventă cu alte tulburări anxioase (tulburare de panică) sau afective (tulburare bipolară, depresie) și alte fobii, mai ales din aceeași categorie.

În absența tratamentului, fobiile persistă în timp.

De ce unele persoane dezvoltă fobii, iar altele nu? Prezența afectivității negative crescute (neuroticism) este o explicație, parentingul supraprotectiv, pierderea/separarea de părinte, abuz (fizic, sexual), evenimentele traumatice/negative și susceptibilitate genetică (e.g., rude de primul grad cu același tip de fobie) sunt câteva posibile explicații spre care indică studiile.

Există modele psihologice dezvoltate cu rolul de a înțelege fobiile și de a interveni prin psihoterapie. Majoritatea fac referire la conceptele de condiționare clasică sau condiționare operantă, fapt care ne arată că ele sunt învățate în marea lor majoritate, prin urmare sunt flexibile și pot fi diminuate sau schimbate.

Pașii principali în intervenția psihoterapeutică, în cazul fobiilor, sunt: evaluare, psihoeducație, expunere, restructurare cognitivă, învățarea tehnicilor de relaxare și pregătirea pentru încheierea terapiei.

Expunerea în vivo (în realitate) sau în vitro (în imaginar sau în realitatea virtuală) este cea mai eficientă și uzitată metodă folosită în tratarea fobiilor, iar câteva principii după care se face expunerea sunt: expunerea trebuie să fie planificată, monitorizată și evaluată, durata și frecvența sunt predeterminate, eliminarea comportamentelor de siguranță se face pe parcurs și clientul are controlul expunerii și predictibilitatea ei. Pentru creșterea eficienței, clientul poate fi asistat de o persoană apropiată sau din familie în cadrul expunerii.

Închierea terapiei se face atunci când nivelul de anxietate și comportamentele evitative s‑au redus semnificativ, iar clientul a fost expus la stimulii fobici.

Câteva dintre cele mai comune provocări în fobii sunt: temeri legate de intervenție, refuzul expunerii, non‑complianța la temele de casă, menținerea distresului emoțional în timpul expunerii și imposibilitatea expunerii (e.g., stimuli anxiogeni inaccesibili).

*Articol publicat și în Ziarul Lumina. 

Tulburarea obsesiv compulsivă (TOC) are o prevalență de 1,7%-4% în rândul populației și debutează în copilărie, în aproximativ 50% din cazuri.

Tulburarea obsesiv compulsivă este caracterizată de gânduri obsesive, dureroase, intruzive și/sau repetitive, compulsive (pot fi acte fizice sau psihice) semnificative din punct de vedere clinic. Suferința produsă este cronică și poate fi dizabilitantă.

Obsesiile sunt gânduri, impulsuri sau imagini recurente și deranjante, experimentate ca intruzive (ego-distonice), nu sunt doar îngrijorări excesive despre evenimentele din viața reală, ci gânduri care produc afectarea funcțio­nalității zilnice.

Obsesiile obișnuite includ gânduri de contaminare, îngrijorare patologică cu privire la siguranța proprie, îndoieli legate de propria memorie sau de percepție, scrupulozitatea (nevoia de a face ceea ce trebuie, frica de a comite o infracțiune, adesea religioasă), nevoia de ordine sau de simetrie, gânduri nedorite, intruzive, sexuale sau agresive.

Compulsiile sunt comportamente repetitive sau acte psihice pe care persoana se simte obligată să le îndeplinească, ca răspuns la o obsesie, sau conform regulilor rigide dezvoltate cu scopul de a preveni sau de a reduce stresul, sau pentru a preveni apariția unor evenimente teribile. Actele sunt în mod clar excesive sau lipsite de sens, dar practicarea compulsiei ocupă o parte semnificativă din timpul persoanei.

Compulsiile comune includ curățarea și spălarea, verificarea (încuietori, aragaz, fier de călcat, siguranța copiilor), numărarea și repetarea acțiunilor de mai multe ori sau până când au sentimentul că lucrurile sunt făcute corect, aranjarea obiectelor, atingerea și lovirea obiectelor, adunatul lucrurilor (colectarea, stocarea lor), mărturisirea sau căutarea reasigurării, efectuarea de liste etc.

De-a lungul timpului s-au elaborat multe teorii în încercarea de a explica originea tulburării. Ce știm până acum este că tulburarea obsesiv compulsivă are o influență genetică de 45%-65% în studiile pe copii și de 27%-47% la adulți, iar gemenii monozigoți pot fi înalt con­cordanți pentru TOC (80%-87%), comparativ cu concor­danța 47%-50% în cazul gemenilor dizigoți.

Există rar dovezi că afecți­unile neurologice, cum ar fi traumatismele cerebrale, abuzul de stimulante și intoxicația cu monoxid de carbon ar duce la apariția simptomelor obsesive și/sau compulsive.

Curios, stilul parental sau educația nu par a fi un factor cauzal în apariția simptomelor și nici stresul, chiar dacă simptomele sunt accentuate și agravate de stres.

În ceea ce privește identificarea tulburării, pacienții sunt reticenți în a-și dezvălui gândurile nedorite și comportamentele compulsive, dar aceștia apelează la ajutor atunci când distresul atinge un nivel maxim, de nesuportat, până acolo încât se ajunge la ideație suicidară.

Terapia constă în medicație, expunere cu prevenirea răspunsului și terapie cognitivă, în care se discută convingerile despre consecințele anticipate ale neimplicării în compulsii.

Rolul terapiei este crucial în schimbarea gândirii și com­portamentului folosind tehnici practice și, de obicei, implică și expunerea.

Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Sistemul nostru psihic nu este întotdeauna pregătit pentru numeroasele și diversele solicitări ale lumii contemporane, care depășesc, deseori, capacitatea noastră de a le gestiona corespunzător.

Conform studiilor, cei mai predispuși la a dezvolta sindromul burnout, denumit și sindromul „arderii emoționale”, sunt oamenii ambițioși, motivați și inteligenți, care lucrează peste program, până la nivelul la care viața personală le este afectată. Termenul de burnout este introdus în psihologie de J.H. Freudenberger (1974) din nevoia de a sesiza uzura şi epuizarea fizică şi psihică datorate solicitării excesive a energiei, forţelor sau resurselor individuale, care determină o scădere a întregului potenţial de acţiune.

Provenienţa noţiunii este de origine tehnică, fiind preluată din industria aerospaţială, unde desemnează epuizarea prea rapidă a carburantului unei rachete, având drept urmări supraîncărcarea şi distrugerea ei. Ulterior, Christine Maslach şi Susan E. Jackson (1981) oferă un model al burnoutului bazat pe triada epuizare emoţională, depersonalizare şi reducerea realizărilor profesionale şi accentuează natura psihologică a sindromului, mai degrabă decât importanţa mediului fizic, după cum se consemnează în Revista de psihologie românească, din anul 2010. După Freudenberger și Richelson, „arderea emoțională este o stare de epuizare fizică și emoțională, care rezultă din condițiile de muncă și din tendința de a realiza unele așteptări nerealiste, impuse de sine sau de valorile societății, fiind denumită și «boala luptătorului».

Incidența burnoutului în întreaga lume crește alarmant, fapt ce impune studierea factorilor determinanți în apariția sindromului și modalități de prevenție.

Printre factorii ce contribuie la instalarea burnoutului se regăsesc nivelul scăzut al satisfacției în muncă, așteptările ridicate din mediu, ritmul inconstant al muncii, solicitările numeroase, lucrul care presupune interacțiune directă cu oamenii, nivelul ridicat și constant de responsabilitate.

Ca manifestări de natură somatică se remarcă durerile de cap, dureri lombare, amețelile, tensiunea arterială și dureri musculare.

Manifestările psihice sunt: incapacitatea de concentrare, dificultatea trezitului din pat dimineața, dificultăți în luarea deciziilor, sentimentul de a fi mereu la limită, presiunea greu de controlat, ruminații (combustie internă). Înainte de stabilirea diagnosticului de burnout sunt necesare investigații fizice pentru a elimina cauzele de natură fiziologică ale simptomelor. Ce putem face pentru a preveni sindromul burnout?

Sunt câteva principii simple care pot face diferența în modul de gestionare a situațiilor stresante. În primul rând, prioritizarea sarcinilor și solicitarea de ajutor, apoi renunțarea la așteptările foarte mari ce cauzează frustrări. La fel de importante sunt: practicarea unui sport, exercițiile fizice, masajul, activitățile relaxante și concediile, căci reduc nivelul de stres, dar și conștientizarea faptului că există o problemă și acceptarea acesteia.

Nu în ultimul rând, este necesară apelarea la ajutorul unui specialist pentru ieșirea din situația de criză, iar persoana în cauză să gestioneze eficient situațiile problematice viitoare.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.