Aș fi ipocrită dacă aș începe cu clasica formulare „Dragă demonule interior” și tu, dar mai ales eu, știm că nu-mi ești drag. Ba din contră, am încercat multe strategii să scap de tine: te-am evitat, te-am ignorat, te-am confruntat, te-am alungat, ți-am făcut promisiuni și rugăciuni cu speranța că vei pleca de la mine.

După un timp, am vazut că nimic din ce fac nu te poate determina să cedezi, să te saturi de mine și să să pleci, așa că, m-am gândit că nu-mi rămâne decât să conviețuiesc în cele mai bune condiții posibile cu tine.

Sigur, asta presupune să te cunosc, să te privesc față în față, să știu în ce condiții apari, ce se întâmplă atunci, ce durată și intensitate are momentul. Surpriza a fost că începând să te cunosc pe tine, am descoperit lucruri noi despre mine: schelete îngropate, paianjeni prin unghere, multă mizerie în mijlocul ființei, dar pe care o ignoram sau minimalizam și mult potențial îngropat.

A fost nevoie de mult curaj, dar fiind pusă la zid, nu mi-a rămas decât să merg mai departe și să continui procesul de a mă cunoaște pe mine și a te cunoaște pe tine.

Cel mai mare câștig obținut, este faptul că ți-ai pierdut misterul halucinant. Acum te cunosc, știu cine ești, de ce ești în mine, știu când apari, cum te manifești și de ce te manifești așa. Nu mai ești ceva ce nu pot explica și controla. Și mai ales, ceva ce nu pot schimba.

Ești la vedere acum și asta-ți diminuează forța, pentru că am observat că tu lucrezi în întuneric, confuzie și neasumare. În fața luminii, îți pierzi puterea, te topești precum un om de zăpadă în fața soarelui arzător.

O să spun câteva cuvinte fiecărei fețe ale aceluiași demon. Cred că este doar unul, dar îmbracă deverse fațete pentru a uza de vechea strategie: crearea confuziei.

Nedorită față a anxietății, te cunosc prea bine. Pentru o vreme am crezut că ești în afara controlului meu și că sunt neputincioasă în privința ta. Apari în forme diverse: odată este teamă de viitor, alteori teama de zbor cu avionul, alteori teama că nu voi face față tuturor cerințelor și responsabilităților pe care le am, alteori mă faci să-mi fie frică de moarte, durere, boala, de viața celor dragi și de provocări.

M-am luptat cu tine, dar am descoperit treptat că nu e cea mai inteligentă strategie. Mai eficientă pentru mine a fost raționalizarea.

Să iau teama la analizat: E rațională frica mea?, Ce pot face pentru a o scădea, tempera sau controla?, Ține de mine să schimb ceva în situația asta?, Care e cel mai bun mod de a o confrunta?

În cele mai multe cazuri a fost o soluție bună.

Încă eșuez. Încă descopăr. Dar am speranță că poate fi mai bine, se vede deja lumina de la capătul tunelului.

Perversă față „nu sunt suficient de bună”, probabil ai fost cea mai dureroasă și perfidă față a unui demon mare cât zidul chinezesc.

Uneori cred că ești ca un balaur, când îmi spun: „Gata, bătălia e terminată”, mai apare un cap de balaur care trebuie retezat. Îmi amintesc că ți-ai făcut apariția în adolescență, când băiatul pe care-l iubeam, a ales-o pe prietena mea cea mai bună, iar atunci ți-ai spus că ea e mai bună decât tine, mai frumoasă, mai inteligentă. Ai acceptat varianta asta mult timp, era la îndemână.

S-a întărit convingerea asta eronată când te-ai uitat la alte fete mai frumoase decât tine, când te-ai uitat la colegi mai inteligenți decât tine.

Convingerea aceasta m-a făcut să refuz provocări, spunăndu-mi că alții sunt mai buni, mai capabili, că pot mai mult și mai bine, iar eu ani de zile am stat într-un con de umbră, ascultând de convingerea asta, crezând-o.

Dureroasă față „nu merit să fiu iubită și fericită”, mă tot gândesc cum te-ai lipit de mine. Probabil ți-am creat toate condițiile să te instalezi confortabil în mintea mea, când am văzut că după orice eveniment fericit, urează unul trist, și atunci mi-am spus: „De ce nu pot fi fericită complet, oare nu merit?”

Ca să mă debarasez de tine, a trebuit să înțeleg că viața e ciclică: evenimente fericite, evenimente triste și invers. Apoi am priceput că nu orice eveniment trist are o explicație, shit happens, iar această lume e impregnată de durere și nefericire.

Am învățat să-mi număr binecuvântările și sper să nu mă opresc vreodată.

Cheia unei vieți mai bune, alături de toate fețele acestea nedorite, a fost conștientizarea. Să mă uit la mine cu introspecție și să văd tiparele care se ascund în spatele gândurilor și acțiunilor mele, apoi să-mi dau seama ce pot schimba și unde.

Totodată, asumarea vine la pachet cu responsabilitatea pentru propria calitate a vieții. La maturitate, suntem responsabili de cum arată viața noastră.

Opțiunile sunt simple: faci tot ce ține de tine să te cunoști în profunzime, să vezi ce poți schimba și să accepți ceea ce nu poți, sau trăiești o viață în lamentare, blamându-te pe tine sau pe ceilalți pentru cum arată viața ta.

Eu, pentru mine, am ales prima variantă.

* Această scrisoare a fost o temă pentru un curs la facultate. M-am gândit că poate fi de folos cuiva, așa că am postat-o.

Sunt cel mai ecumenic om pe care îl cunosc, aproape că-s mai ecumenică decât actualul papă, aș afirma într-o notă arogantă.

Am prieteni din toate confesiunile religioase și prieteni non-religioși, atei sau agnostici. Îi apreciez pentru diversele calități și îi respect pentru ceea ce sunt, fără a considera că părerile diferite în legătură cu subiectul religiei sunt motive întemeiate de întrerupere a vreunei relații. Consider că atâta timp cât cineva nu vine la tine să-ți impună în ce să crezi sau nu îți dă în cap pentru că nu crezi în ceea ce crede el, e posibil să se creeze o relație și diferențele dintre voi să fie valorizate.

Ca o paranteză largă, eu am crescut într-o familie de creștini protestanți, dar întotdeauna, fără excepții, iubiții mei au avut alte confesiuni religioase, spre disperarea părinților mei. Nu regret nici o secundă vreo experiență, toate m-au îmbogățit peste măsură de mult și m-au învățat chestiuni deosebit de interesante și utile.

Să înjur, de exemplu. Poate nu la modul vulgar, dar certurile pe teme religioase erau atât de aprinse, încât violența verbală venea de la sine. Ah, ce ocazie prețioasă de a-ți descoperi adevăratele impulsuri după ani de reprimări.

Partea bună a fost că am început să citesc și să-mi pun întrebări în legătură cu mediul în care am crescut, să-mi pun întrebări în legătură cu orice, de fapt. Majoritatea ne considerăm persoane cu mintea deschisă, până când ne dăm seama că nu suntem chiar așa de deschiși la nou, din contră, suntem chiar rigizi.

Pot afirma cu toată convingerea că a-ți pune la îndoială convingerile și credințele este unul dintre cele mai dificile lucruri pe care un om le poate face în viața sa.

De ce? A-ți pune la îndoială status-quo-ul presupune enorme costuri energetice. Presupune să lași loc faptului că e posibil ca ceea ce crezi tu să fie eronat. E greu pentru că se frânge premisa că tu deții adevărul și ai la degetul mic cheile absolutului lumii de jos și de sus. E greu pentru că deschizi o portiță prin care e posibil ca lumea ta să se întoarcă cu susul în jos.

Ce este religia? Religia este un set de practici specifice susținute de o dogmă, în cadrul unei comunități care a căzut de acord în privința punctelor esențiale. Erich Fromm spunea că religia constituie un sistem de gândire și acțiune împărtășit de grup, care conferă subiectului individual un cadru de orientare și un obiect al devoțiunii.

M-am gândit la motivele pentru care majoritatea oamenilor aderă la o religie. Mi-am pus întrebarea care sunt mecanismele din spate care ne fac să fim predispuși la a ne afilia unei religii. Am găsit câteva răspunsuri, nesatisfăcătoare, recunosc, dar care sunt un început al unei căi pe care intenționez să o tatonez în viitor.

Oamenii sunt spirituali

Mărturie stau sutele de mii de ani din spatele nostru în care oamenii, indiferent că vorbim de homo erectus, homo habilis, neanderthalieni, s-au închinat la zeul apelor, lemnului, soarelui, grâului, cu alte cuvinte, tot ce nu înțelegeau ținea de domeniul supranaturalului.

Credința în personaje supranaturale antropomorfe și înzestrarea de a elabora narațiuni cu sens despre ele (religii) este scrisă în modul de construcție al creierului uman, este ceva universal uman (antropologic sunt prezente la toate popoarele și religiile, diferă doar conținutul „narațiunii”), spune Alin Gavreiluc.

Ce este spiritualitatea? Spiritualitatea este definită ca sentimentul de apropiere și conexiune cu sacrul, presupune un simțământ de intimitate și generează sentimente ca admirația și evlavia. (Aten & Leach, 2009)

Spiritualitatea modernă deseori exclude o denominație religioasă, legându-se de valorile, principiile și un sens personal al vieții. Poți fi ateu sau agnostic, dar să fii spiritual. Poți să fii Dawkins sau Russell, dar să fii spiritual, având o structură caracterială, norme, valori și un scop pentru care lupți sau trăiești.

Spiritualitatea clasică se referă la sensul transcendenței, a legăturii cu divinul, cu acel „Ceva”, care de cele mai multe ori este definit de o dogmă și apărat de o instituție religioasă.

Pe măsură ce avansăm în post-modernitate, suntem tot mai spirituali și mai puțin religioși.

Oamenii au nevoie de structură

Nu-mi place expresia „religia este o cârjă”, dar realitatea este că religia reprezintă un factor de reziliență în fața intemperiilor vieții, deloc puține și ușoare.

Religia oferă strucutră. Sunt sute de mii de studii care arată efectul ritualului religios asupra noastră. Ritualul oferă predicție, oferă statornicie, oferă siguranță. Prin urmare, este o stâncă pe care ne sprijinim în momentele în care totul se clatină în jurul nostru.

Oamenii au nevoie de răspunsuri

Săptamâna trecută m-am uitat la filmul Un pas în urma serafimilor. Chiar dacă nu sunt un mare fan al filmelor românești, acesta mi-a plăcut. Acțiunea se petrece într-un seminar teologic și la un moment dat, preotul le desenează elevilor pe tablă piramida cunoașterii cu o săgeată îndreptată în sus care este credința și o spirală ce urcă spre vârful piramidei, care este știința, spunându-le că putem ajunge la răspunsuri prin credință, aceasta este calea directă, ușoară, accesibilă, sau putem aștepta mult timp după răspunsurile științei.

Calea pe care preotul o încuraja este, firește, credința.

E minunat să ai credință, să știi în inima ta că tot ce se întâmplă are un scop, tu ai un scop, Universul are un scop, durerea are un scop, moarte și viața au un scop. Cel care are un „de ce” pentru care să trăiască poate îndura orice fel de „cum”, ne spune fabulosul vizionar, Nietzsche.

Credința oferă răspunsuri… și oricât de mult au crezut înțelepții lumii că odată cu aflarea tuturor răspunsurilor prin știință și rațiune credința (așa numita fantasmă) se va stinge, s-au înșelat. Credința atinge coarde în inima noastră de care știința nu se va apropia niciodată. Credința oferă consolare în crize existențiale și furnizează certitudine într-o lume haotică.

În 1911, Ambrose Bierce spunea că religia este fiica speranței și a fricii, explicând ignoranța și natura necunoscutului.

Oamenii au nevoie de un sens în viață 

Mesajul este: Contează ce faci astăzi! Contează cum trăiești acum! E fantastic cât de mult sens al vieții poate genera credința în Dumnezeu. Dacă ați citi măcar două cărți scrise de mistici, ați observa cu ușurința ce voluptate a trăirii și ce exacerbare a simțurilor poate oferi experimentarea prezenței lui Dumnezeu. Câtă admirație! Câtă evlavie! Câtă uimire!

Creierul nostru nu (prea) poate suporta incertitudinea, el continuu țese povești și decupează bucăți din realitate, astfel încât acestea să se potrivească, să genereze sens. Religia și credința sunt cei mai importanți furnizori de sens.

Avem nevoie să credem că nu totul este despre aici și acum. Spaima de moarte este o realitate… pentru creștinism este doar un prag care te desparte de fericire veșnică.

Religia ne ajută să trecem mai lin prin spaima de moarte și să putem gestiona mai bine mizeria umană, compusă din boală, sărăcie, moartea celor dragi și tot felul de evnimente traumatice. Mărturie stau sute de cărți ale celor care și-au scris experiențele tragice și care au mărturisit că Dumnezeu, credința, religia, i-au ajutat să depășească situații care, omenește vorbind, ar fi frânt pe oricine.

În încheiere, vreau să spun cum am ajuns să-mi pun întrebarea: Care este rolul religiei în secolul XXI?

An întâlnit oameni care considerau că religia este și medicină, și psihologie, și manual de nutriție, și manual de relații împlinite, un soi de panaceu. Un fel de tot cuprins în câteva principii simple sau complexe.

Așa am ajuns să-mi pun întrebarea asta, să caut răspunsuri și să le scriu pe cele care le-am descoperit până acum.

Menționez că multe din referirile bibliografice le-am preluat dintr-un curs al sociologului Alin Gavreiluc.

Dacă esti în Cluj, în 5 aprilie 2018, te aștept la o prezentare cu tema Neurobiologia traumei și intervenții specializate în traumă, timp în care vom încerca să răspundem la diverse întrebări legate de domeniul psihotraumatologiei. Locația este strada Sindicatelor (sediul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației), nr. 7, ora 18, parter, sala 5.