În timp ce făceam pluta, între noi fie vorba, cred că m-am născut să fac pluta pe apă, m-am gândit la cruzimea umană, prin prisma faptului că de vreo doi ani am citit despre genocidele umanității și m-am uitat la majoritatea filmelor care au dezbatut problematica asta spinoasă. Voi pune o lista la sfârșitul articolului cu câteva dintre cele mai reușite, din punctul meu de vedere, cele care redau aproximativ exact relatările istorice.

Interesul acesta își are originea în faptul că mă interesează natura umană sub toate aspectele și fațetele, și unde se vede acesta în toată splendoarea și oroarea ei, decât în situații extreme, ca războaiele, conflictele etnice, rasiale și religioase.

Studierea unui fenomen de masă, îți oferă acces la mulți oameni, la o varietate de tipologii și un spectru de comportamente pe care nu le poți observa sau studia în situații obișnuite. Vedem, psihologic vorbind, cum acționăm ca specie în fața diverselor neprevăzute. Vedem instinctul de conservare, apărarea cu orice preț a propriului interes, minciuna, manipularea, șantajul, ipocrizia, snobismul, puterea presei, televiziunii, cărților, propagandei, răutatea, ura, cruzimea, și rar, avem ocazia să vedem noblețea, altruismul, gândirea critică și bunătatea.

Apoi, m-au interesat evenimentele tragice din istorie, pentru că din domeniul pe care am ales să-l studiez, psihotraumatologia s-a lipit de mine. A început acum doi ani când am citit toată vara opera Svetlanei Alexievici și a continuat până acum. Pentru cei care vor să audă mai multe despre topica în cauză, azi am acceptat invitația de a susține o temă la Cercul de neuropsihologie, din Cluj. În aprilie va fi întâlnirea și voi vorbi despre ce este trauma psihică, neurobiologia ei și câteva intervenții validate științific. Dacă vrea cineva să vină, să-mi lase un mesaj, îi voi comunica detalii legate de dată, locație și oră.

Ar fi greșit să considerăm că genocidele și persecuțiile sunt evenimente recente, care au avut loc în ultima sută de ani: Holocaustul, genocidul din Rwanda, genocidul armenilor din Turcia (care până astăzi nu este recunoscut de turci), genocidul din fosta Iugoslavie, genocidul din Gulagul lui Stalin, genocidul slavilor, romilor, polonezilor și lista asta ar putea continua, oh, cât de mult ar putea continua.

Cum spuneam mai sus, este greșit să considerăm că omorurile în masă sunt evenimente din ultima sută de ani. Țin în mână o carte scrisă de Marie-Fracoise Baslez, intitulată „Persecuțiile în Antichitate”. Cartea relatează în mai mult de 400 de pagini baia de sânge care se isca pentru aproape orice divergență sau conflict, după voia, dispoziția și plăcerea conducerii, a celor ce erau la putere.

E inutil să mai vorbesc de cele două războaie mondiale, de zonele din Asia unde conflictul este încă prezent și actual.

Ce am vrut să spun cu introducerea asta lungă? Am vrut să vorbesc despre reziliență, despre capacitatea de a traversa un eveniment, oricât de greu ar fi, dar și despre faptul că viața este o loterie. Nimic nu ne poate pregăti pentru durere și pierdere. Sau?

Când vorbim de traumă, vorbim și de reziliență. Reziliența este un factor protectiv în fața traumei. De exemplu, o copilărie fericită, suportul părinților sau inteligența sunt factori protectivi în dezvoltarea simptomatologiei specifică unei traume. Sunt factori care nu determină, dar potențează o trecere mai lină sau mai rapidă peste un eveniment traumatic, tragic sau catastrofal.

Între 5-7% dintre cei care au trecut printr-o traumă, reușesc să o depășească, ba mai mult, ajung la un nivel superior de funcționare. Pot fi amintite situațiile în care, de exemplu, un părinte își pierde copilul și înfințează o asociație de sprijin pentru părinții care au trecut prin situații similare.

Am selectat dintr-un studiu (Demian, 2017) câțiva factori protectivi, prezenți în reziliență.

Optimismul

Să alegi să mulțumești pentru lucrurile care le ai astăzi, pentru că nu ai pierdut totul. Optimismul înseamnă a privi în viitor cu încredere, a considera că poți să faci față situațiilor problematice cu care te confrunți.

Sistemul intern de convingeri și valori 

Zeci și sute de cercetări au tatonat faptul că un scop al vieții, valorile și principiile personale sunt factori protectivi în fața depresiei și anxietății. Un sistem de convingeri și valori îți oferă o direcție, un scop, un motiv pentru a lupta indiferent ce se întâmplă în viața ta. „Cel care are un de ce pentru care să triască, poate îndura orice fel de cum”, spunea Nietzsche.

Exercițiile fizice

La fel ca mai sus, eficiența dovedită a exercițiilor fizice este testată și dovedită în mii de studii, iar ăsta e un motiv bun să te mobilizezi împreună cu mine să faci sport. Nu am trăit perioadă mai fericită ca aceea în care mă trezeam la șase dimineața să alerg câțiva kilometrii.

Am descoperit că lucrurile relativ mărunte, deprinse zilnic, obiceiurile sănătoase de a gândi și acționa fac diferența în momentele cruciale și greleale vieții.

Îmi doresc pentru mine, dar și pentru voi, să fiți mulțumitori pentru clipele de pace pe care le trăim acum, fiind conștienți de faptul că sunt daruri ce merită prețuite și valorificate.

Îmi doresc mie, dar și vouă, o viață trăită cu conștiență, bunătate și viziune.

O listă cu câteva filme care merită văzute, pe temele punctate mai sus:

The Promise (genocidul armenilor)

Wolyn (genocidul polonezilor și ucrainienilor)

Hotel Rwanda (genocidul poporului tutsi)

Listele lui Schindler (genocidul evreilor)

La vita e bella (genocidul evreilor)

Evadarea de la Sobibor (genocidul prizonierilor de război sovietici)

Ar fi nepotrivit să vă urez vizionare plăcută.

Sunt și acum uimită de naivitatea lui Nietzsche. Cum poți să crezi că există o rasă superioară? Cum poți să crezi că ar există un popor mai bun, mai pur decât altul?

Fără a fi un cunoscător în profunzime al naturii umane, știi că sub culoarea pielii; albă, galbenă sau neagră, avem aceleași nevoi fundamentale, suntem asemănători. Există patternuri comportamentale identificate din cele mai vechi timpuri, prezente până azi la toate culturile și civilizațiile. Deosebirile dintre noi țin de fond și de mediu într-o proporție copleșitor de mare. Și atunci, mă întreb, cum să crezi că unii ar fi în mod fundamental buni, când o simplă privire aruncată relațiilor dintre oameni în toate timpurile și culturile relevă aceleași constelații comportamentale. Dragostea, ura, patima, pasiunea, tandrețea, viața, moartea sunt concepte pe care le dezbatem, le înțelegem și le trăim de mii de ani, generație după generație.

Sub poleiala civili­za­ției, a educației și lipsa provocă­r­ilor pe care le traversau stră-stră-strămoșii noștri, suntem foarte asemănători. Astfel, îmi pun o întrebare simplă: cum a putut Nietzsche să considere că există o rasă sau un popor pur, superior și vrednic de a trăi, în detrimentul altuia demn de anihilare într-o manieră monstruoasă.

Recent am avut curajul să recunosc că și eu am fost o naivă. Mereu am considerat că sunt un om bun. Dincolo de faptul că nu am dat în cap la nimeni și nu am spart casa nimănui, am încercat să acționez în conformitate cu conștiința mea: să fac bine, să întind o mână de ajutor, să ascult, să îmbrățișez. Mitul s-a spulberat.

E nevoie de o clarificare; ontologic suntem buni, adică mai purtăm strălucirea chipului lui Dumnezeu în noi, dar moral suntem răi, adică chipul lui Dumnezeu și-a pierdut strălucirea. Bunătatea, adevărata bunătate, se manifestă față de omul care ți-a făcut rău, care te-a jignit, denigrat și ți-a pus bețe în roate. În acele momente, nu trebuie să-i răspunzi cu aceeași monedă, să nu intri în cloaca lui pentru a-i demonstra ceva. Lasă-l, de regulă timpul și faptele dovedesc ce fel de oameni suntem.

Am zis că nu-i mare lucru să iert, să merg mai departe, dar nu e deloc așa…

Am descoperit, spre surprinderea mea, râuri de răutate, de indignare și disconfort la simpla auzire a numelui inculpatului. Am răscolit toate argumentele pentru a justifica ceea ce a făcut, am încercat să-l înțeleg… nimic. Scoate bunătate din tine când vei putea scoate lapte din piatră seacă.

Așa că, șocată și umilită, de mine de data aceasta, i-am spus lui Dumnezeu: mi-e imposibil să înțeleg de unde atâta răutate în mine. M-am considerat un om bun, dar realitatea e că sunt uimită de cât de greu îmi e să iert. I-aș provoca cel puțin atâta suferința câtă mi-a provocat mie. Aș putea pur și simplu să iert, să strâng în brațe în loc să dau cu piatra.

Întâmplarea aceasta și multe altele au avut menirea să-mi descopere că nu ne cunoaștem deseori nici pe noi, că putem fi amorțiți de gândul că suntem buni, când în realitate avem în noi depozite de venin și pelin, iar inima noastră e rece și dură. Sigur, e mai ușor să fugi decât să dai piept cu adevărul, dar care-i sensul unei vieți trăite-n înșelare?

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Odată ce oamenii au început să gândească rațional, întrebările au devenit parte din firescul existenței. S-a făcut saltul de la convingerea că tunetul și fulgerul sunt indicii ale mâniei zeilor, la faptul că sunt fenomene ale naturii care se declanșează atunci când electricitatea acumulată în nori se descarcă.

Faptul că am început să ne punem întrebări, lăsând la o parte explicațiile puerile și mitice, a reprezentat motorul evoluției. Din aproape în aproape, din întrebare în întrebare, am ajuns la nivelul de cunoaștere și trai la care suntem astăzi.

Ca să avem o idee a ceea ce înseamnă traiul unui om simplu acum 200 de ani (din punct de vedere al vârstei Pământului, 200 de ani e ca acum 5 secunde), e necesar să știm câteva lucruri.

În urmă cu 200 de ani nu exista televiziune, medicină de masă, acces la apă curentă, asistență socială, electricitate, învățământ obligatoriu, asta ca nu mai vorbim de internet, calculator sau mobil.

Toate descoperirile și invențiile au fost posibile datorită faptului că cineva a sfidat stats-quo-ul, și-a pus întrebări, iar prin muncă de încercare și eroare, prin studiu și perseverență, a descoperit sau a creat ceva care a dus la îmbunătățirea calității vieții oamenilor de-a lungul generațiilor, până la noi. În urmă cu 100 de ani se murea de la o simplă răceală, asta ca să nu mai vorbesc de o gripă care mătura sate sau orașe întregi. Din 10 noi-născuți, ajungeau la maturitate 3.

În urmă cu doar 400 de ani, Iluminismul a smuls cultura europeană din superstiția magiei, conceptelor de ierarhie socială și a îmbunătățit-o într-o formă care recunoștea liberul arbitru și dreptul la opinie, atâta timp cât libertatea celorlalți și pacea civică era respectată.

Le mulțumim celor dinaintea noastră pentru toate avantajele de care ne bucurăm acum și aici. Oricât de lipsiți de oportunități sau de noroc ne-am considera, suntem cea mai privilegiată și răsfățată generație care a pus piciorul pe Pământ.

E firesc să te întrebi: „Ce aș mai putea face eu azi, când avem tot ce ne trebuie, când e greu să te remarci printre atâția oameni străluciți: cercetători, inventatori, poeți celebrii, scriitori talentați, medici, ingineri, chimiști și mulți alții, pe care-i privim cu admirație și o ușoară invidie. Mie ce îmi mai rămâne, ce să descopăr sau să inventez? Cu ce să mă remarc între atâția oameni cu minți sclipitoare?”

Provocarea pentru mine și pentru tine este să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne șlefuim caracterul și să ne dezvoltăm abilitățiile pe care le avem pentru a performa în domeniul nostru de activitate, să călătorim, să descoperim lucruri, persoane noi și să accesăm diverse experiențe.

Toate acestea putem să le facem pentru că suntem privilegiați, pentru că trăim în secolul XXI, pentru că nu ne-am născut într-o epocă, țară sau etnie în care la 12 ani trebuia să te căsătorești cu un bărbat care avea dublul sau triplul vârstei tale, sau cu un bărbat ales de tatăl tău fără ca tu să-l vezi  vreodată, sau mai rău, să fii considerată fără valoare, un obiect, doar pentru că ești femeie. Aspecte valabile în cazul femeilor.

Aspectul asupra căruia vreau să mă opresc, alături de tine, este cel al autocunoașterii.

Înțelepții greci au scris deasupra oracolului din Delphi: „Cunoaște-te pe tine însuți!”

De ce să faci asta când ești bombardat continuu cu stimuli, care mai de care mai tentanți? De ce ar fi o preocupare pentru tine să-ți sondezi interiorul, când tot ce contează, aparent, este cât de bine arăți și câți bani ai?

Există un avantaj sigur și palpabil al cunoașterii tale?

Da, există, dar înainte de a dezvolta subiectul, dă-mi voie să-ți spun că orice realizare în exterior are în culise muncă interioară de autocunoaștere. Succesul pe care îl vedem noi e vârful iceberg-ului, partea de 90% este ascunsă și constă în cine ești, cum ești, care sunt valorile și principiile tale.

Valorile și principiile nu sunt scopuri în sine, ci scopul este omul care devii, o imagine cât mai acurată a cum îți dorești să arate atitudinea și comportamentul tău, ce însemni tu, în fapt.

Tot ce construim în exterior poate fi pierdut într-o singură clipă: posesiuni, haine, mașină, casă, un corp lucrat la sală, bani. Realitatea este că nu suntem imuni la intemperiile vieții.

În schimb, comoara din interior, caracterul, personalitatea, valorile, scopurile și atitudinea ta, nu îți pot fi luate niciodată, sunt în celulele tale, te definesc, trăiești și mori cu ele.

M-am gândit la două instrumente care să-ți deschidă apetitul pentru a fi mai atent la tine, proces numit introspecție.

În primul rând, stai în liniște cu tine. Lasă pentru o zi telefonul, laptopul și conexiunea la internet la o parte și ascultă ce-ți spune interiorul. La început vei trăi un mix de sentimente și gânduri, apoi se vor liniști și vei putea privi la tine ca într-o oglindă: Cine sunt?, Ce îmi doresc de la mine?, Care sunt valorile mele? Cum mă văd peste 10 ani?, Am un scop al vieții sau trăiesc așteptând prințul pe cal alb să mă salveze?, acestea sunt doar câteva din întrebările care odată puse, îți pot oferi claritate și viziune pentru viața ta.

Un al doilea lucru pe care poți să-l faci pentru a te cunoaște este să-ți lărgești zona de confort. Oamenii cresc și se dezvoltă accesând experiențe noi, vizitând locuri diverse, citind, cunoscând persoane diferite, cultivându-și pasiunile, îndeplinindu-și visele… așa ajungi să te cunoști. Așa poți să te confrunți cu un alt mediu, diferit de cel în care ai crescut, așa poți vedea alte concepții despre viață, divinitate și lume, diferite de cele pe care le ști deja.

Nu sunt pași standard care odată făcuți vor rezolva definirea identității tale, dar e un bun început, foarte bun, aș spune.

A ne uita mereu la realizările celuilalt și a le compara cu ale noastre este un mecanism care își are originea în procesul evolutiv. Dacă eram toți plini de bunătate sau compasiune și nu exista competiția acerbă, alături de dorința de a fi mai bun decât confratele, probabil și acum scrijeleam pereții vreunei peșteri.

Ca orice mecanism evolutiv, cândva a fost benefic la nivel individual și colectiv, dar s-ar putea ca în prezent acesta să nu mai asigure la același nivel starea de bine și satisfacție personală. Din contră, chiar să dăuneze când competiția este dusă la nivel extrem.

M-am gândit la două exemple pentru a sugera discrepanța dintre aparență și esență, dintre ceea ce vedem la suprafață și adevărul din profunzime. Două exemple foarte cunoscute, care în ciuda aparențelor ireproșabile, au trăit vieți zbuciumate.

Prințesa Diana. O femeie privită, admirată și invidiată de o lume întreagă.

Frumoasă, carismatică, influentă, curtată, bogată, visul din pruncie al oricărei fetițe. Și totuși, când ne uităm mai atent la viața ei, vedem nefericire, durere, insatisfacție, tristețe acoperită de un strat gros de sclipici, alături de o moarte tragică.

Marilyn Monroe, alt exemplu. Încă un sex simbol la mai mult de 50 de ani de la moartea ei.

Frumoasă, curtată, bogată, invidiată. Depresivă, dependentă de medicamente, suferind pentru o copilărie traumatizantă, incapabilă să susțină relații, multiple tentative de suicid.

Dar noi nu vedem mai departe de suprafață, minimalizăm tihna și micile bucurii ale vieții pentru că avem mereu ochii îndreptați spre copilul, casa, mașina, vacanțele, statutul, corpul sau diplomele altuia.

Uităm că micile bucuri fac viața frumoasă și că simfonia vieții e compusă din lucruri banale, mărunte: un peisaj de basm în parc, un apus, o strângere sinceră în brațe, o plăcintă caldă de dolveac sau inima care pompează sânge neîntrerupt și ne ține în viață cu o încăpățânare de catâr bătrân.

Vedem satisfacția și fericirea departe, când ajungem pe vârful muntelui și înfigem steagul într-un nou teritoriu. Apoi realizăm că suntem aceeași, ne simțim la fel, doar am mai bifat o căsută imaginară din to-do-list-ul nostru.

Nu sugerez să nu avem dorințe sau ambiții.

Sugerez să trăim conștienți de aici și acum, de frumusețile care trec zilnic pe lângă noi, fără să le aruncăm o privire, fără să le apreciem și să ne bucurăm de ele.

Sugerez să nu ne mai comparăm mereu vecinul și să numărăm binecuvântările din ograda noastră.

Sugerez să mulțumim mai mult, cel puțin o dată pe zi pentru ce suntem și ce avem.

Libertatea de a ne decide atitudinea în orice situație este un imens privilegiu, suntem responsabili de cum va arăta viața la sfârșitul ei: plină de regrete sau presărată de apreciere pentru darurile existenței pe care am avut ochi să le vedem și capacitate să le simțim.

În final, vreau să spun că noi ne decidem țelurile și scopurile, noi hotărâm care este limanul pe care vrem să ancorăm.

Nu părinții, nu presiunea socială, nu prietenii.

De ce noi și nu ei?

Pentru că la sfârșitul vieții nota de plată în ani de viață, fire albe, riduri, (ne)fericire, timp și energie ne revine în totalitate.

Î N  T O T A L I T A T E!

Legat de cooperare, și nu de competiție, am găsit o veche poveste hasidică:

Un rabin statea de vorbă cu Dumnezeu despre Rai și Iad. 

– Îți voi arăta Iadul, i-a spus Dumnezeu rabinului, conducându-l într-o încăpere în care se afla o masă rotundă. 

Oamenii așezați în jurul mesei erau flamânzi și disperați. Pe mijlocul mesei se găsea un ceaun imens cu tocană din care tocmai se ridica un miros atât de îmbietor că rabinul a simțit că-i plouă în gură. Fiecare persoană de la masă ținea în mână o lingură cu coada foarte lungă. Lingurile ajungeau la ceaun, dar erau mai lungi decât brațele înfometaților, astfel că aceștia nu reușeau să aducă mâncarea la gură. 

Rabinul a văzut cât de mult sufereau oamenii aceștia. 

– Acum îți voi arăta Raiul, i-a spus Dumnezeu rabinului și l-a condus într-o cameră identică cu prima. 

Aceeași masă rotundă, mare, același ceaun cu tocană. Oamenii așezați la masă țineau în mâini aceleași linguri cu coadă lungă, dar aici toți păreau veseli, bine hrăniți, durdulii și vorbăreți. 

Rabinul nu înțelegea. 

– Este simplu, dar presupune o anumită abilitate, i-a spus Dumnezeu.  

– Vezi tu, oamenii din camera asta au învățat să se hrănească unii pe ceilalți.