Pentru femeia care vrea sa evolueze
  • Blog
    • Alina
    • Barbati
    • Guest Post
    • Insomnii
    • Dragoste
    • Educatie in stil feminin
  • Psihologie
  • Scrisori către Dumnezeu
  • Crâmpeie existențiale
  • Despre mine
  • Contact

Principalele tulburări de dezvoltare la copii

Blog/Psihologie-by Alina

Agitația vieții și mindfulness-ul

Educatie in stil feminin/Psihologie-by Alina

Atenția față de sine și necesitatea limitelor

Crâmpeie existențiale/Educatie in stil feminin-by Alina

Nevoile psihologice esențiale ale copiilor

Educatie in stil feminin/Psihologie-by Alina
Crâmpeie existențiale

Ce am învățat la Auschwitz?

by Alina on 12 July 2018

Într-un fel sau altul, mereu am fost o voce puternică în mediul meu împotriva nedreptății, discriminării, batjocurii sau ostracizării altora, pe rațiuni ideologice, în special, sau orice alte motive, atâta timp cât acțiunile celuilalt nu-i afectau în mod direct pe alții.

Consider că atunci când ne facem că nu observăm nedreptatea, sub orice formă ar fi ea, răul crește, capată putere cu acordul tacit al meu și al tău.

Nu cred că scuzele sunt justificate, mai ales acum, când cu ajutorul rețelelor de socializare putem să arătăm că nu trecem cu vederea nedreptatea asupra celorlalți. Sau abuzul de orice fel, sau corupția, sau tot ce este injust pe lumea asta.

În luna mai am fost într-o scurtă excursie în Polonia, obiectivul principal fiind vizitarea lagărului german de exterminare de la Auschwitz-Birkenau.

Nu mi-am propus să scriu despre asta, deoarece nu am simțit că aș avea ceva relevant de spus.

Când am intrat în lagăr, m-au invadat toate poveștile cutremurătoare citite, toate documentarele văzute și rapoartele citite.

Simțeam că e ireal, știam că în locurile acelea au intrat sute de mii de oameni, copii, femei și bărbați și au „ieșit” morți sau firicele de fum din coșurile crematorilor.

Atunci, am ales în mod conștient, pentru a nu fi copleșită emoțional, să-mi anesteziez orice sentiment. Efectiv mi-am concentrat toată atenția pe ghid și am vizitat totul ca și cum aș fi mers într-o grădină botanică. Simțeam că nu am instrumentele psihice necesare să cuprind toată durerea și suferința concentrată într-un perimetru atât de restrâns.

Ulterior, după ce am ajuns acasă și au trecut câteva zile, am reușit să desfac bucată cu bucată ce am văzut și să extrag câteva concluzii personale, dar pe care aleg le împărtășesc.

Ne uităm la astfel de evenimente din istorie și credem că am depășit etapa aceea de evoluție colectivă, că acum suntem diferiți, mai buni, mai omenoși cu sentimentele și viața celorlați. Adevărul este, însă, că tot cockteilul acela distructiv de atitudini, emoții, preconcepții, judecăți și sentimente există încă în noi.

Se revarsă spre un partid politic, spre un om de pe Facebook, spre vecinul de la etajul I la care-i miros pisicile, spre oamenii care mă deranjează mai mult sau mai puțin.

La Cluj o văd împotriva ungurilor.

La prietenii mei o văd împotriva PSD.

La mine o văd împotriva vecinului meu.

O văd în jigniri și postări zilnice pe rețelele de socializare, arena modernă de luptă.

I-am linșa pe cei de lângă noi care ne stau ca o suliță în coaste, din diverse motive, dacă am avea puterea și contextul favorabil.

Nu a fost o concluzie ușor de acceptat, dar prefer să nu mă fac că nu observ elefantul din cameră.

M-am tot gândit la mecanismele din spate și la câteva explicații fiabile pentru atitudinile defensive atât de întâlnite astăzi la noi, cei care ne pretindem evoluați spiritual ca ființe umane și (destul de) evoluați ca societate.

M-am gândit și la soluții, am scris mai pe larg despre ele aici, click. 

La fel cum în urmă cu mii de ani a ști să mânuiești sulița pentru a doborî mamutul și a-ți asigura hrana ție și familiei era esențial, astăzi mamutul e gata tranșat și ambalat la megaimaj, dar ai nevoie de alte abilități, la fel de necesare.

Toleranța la incertitudine, de exemplu, și văd lipsa asta la oamenii educați, cu școală, cu lecturile la zi, dar care pretind că dețin adevărul de netăgăduit într-un subiect interpretabil.

Creștem înfierați de mediul de referință, e un fapt pe care nu are sens să-l negăm, dar este necesar să facem următorul pas și să flexibilizăm convingerile cu care am crescut, sub presiunea maturității și a unei lumi în continuă schimbare.

Bineînțeles că nu vorbesc despre valorile și principiile identitare, ci despre opiniile religioase (în special), politice, culturale.

În astfel de privințe, a rămâne convinși că suntem etalon general, nu demonstrăm decât primitivismul și infantilismul gândirii noastre.

Este dificil pentru mințile noastre să digere intoleranța la incertitudine, dar e un exercițiu necesar, atât de necesar.

Ca să vezi cât de diferiți suntem, nu trebuie să mergi în America de Sud sau Africa, uită-te la vecinul de bloc sau prietenul tău.

Dacă pe el și diversitatea ideilor lui nu le poți accepta, nici nu are rost să aduc în discuție o cultură sau o ideologie total diferită.

Nu militez pentru un ecumenism ieftin sau pentru o globalizare care șterge diferențele dintre indivizi sau culturi.

Vorbesc despre nocivitatea și nonsensul dușmăniei, urii, superiorității iluzorii și defăimarii semenului, practicată atât de comună în rândurile noastre.

Fanatismul și extremismul sunt nocive, în orice ambalaj ar veni ele.

Aș declara obligativitate pentru Legea Respectului.

Suntem diferiți. E un fapt pe care ai face bine să-l accepți. Respectă unicitatea și diversitatea celui de lângă tine.

Nu ai dreptul să-ți impui opiniile sau crezurile, oricât de valabile ar fi pentru tine. În cel mai bun caz le exprimi și împărtășești cu ceilalți, dar nu emiți judecăți de valoare pentru că nu toți sunt ca tine, etalonul Universului.

Până la urmă, adevărata măsură a evoluției personale este exprimată de faptul că reușești să-ți înțelegi condiția și limitările, renuntând la pretenția că deții adevărul absolut.

Văd parada vomitivă a principiilor morale neîncercate, în care spunem noi cum ar trebui să acționeze cineva într-o situație sau alta.

Sau judecăm alegeri care nu ne privesc pe baza principiilor și etaloanelor personale.

Suntem buni și morali majoritatea, deoarece contextul de viață nu a scos din noi lucruri care ne-ar îngrozi și le-am nega cu vehemență în condițiile actuale.

La Auschwitz am învățat cât de nociv este să îl văd pe cel care este diferit de mine dușmanul meu.

La Auschwitz am învățat că lumea poate fi mai puțin violentă prin toleranță.

La Auschwitz am învățat că nu sunt măsura unei lumi care are șapte miliarde de persoane.

La Auschwitz am învățat cât de mult rău poate face un om aflat într-o poziție de putere.

La Auschwitz am învățat că măsura iubirii față de om e acceptarea diversității semenului tău.

La Auschwitz am învățat că trebuie să-ți ridici vocea și să vorbești împotriva nedreptății și abuzului, în orice timp și în orice loc, oricât de mare ar fi prețul.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 5
Psihologie

Carcera gândurilor disfuncționale

by Alina on 7 July 2018

Conform modelului dezvoltat de Aron Beck, depresia este rezultatul gândurilor automate distorsionate, asumpțiilor dezadaptative și schemelor disfuncționale.

Gândurile automate se referă la gândurile spontane și plauzibile, care au următoarele caracteristici principale: etichetarea: „Sunt un eșec”, gândirea dihotomică: „Nimic nu-mi reușeste”, personalizarea: „E doar vina mea că sunt așa deprimat” și predicția viitorului: „Viața mea nu se va îmbunătăți niciodată”.

Asumpțiile dezadaptative sunt mai abstracte și mai generalizate decât gândurile automate, dar stau la baza gândurilor automate. „Dacă nu reușesc sunt un ratat”, „Nu merit să fiu fericit”, „Faptul că am probleme înseamnă că sunt o persoană slabă” și enunțuri în care există determinismul dacă – atunci.

Schemele cognitive sunt modele puternic înrădăcinate despre sine și ceilalți și vizează domenii ca neajutorarea, eșecul și lipsa de iubire: „Normal că mă tratează urât, nici nu merit altceva”, „Orice fac, sunt condamnat la eșec”, „Voi reuși și voi fi acceptat doar dacă sunt perfect” și alte afirmații care sunt convingeri profunde și rigide despre sine, lume și viață.

Majoritatea oamenilor nu se gândesc explicit la faptul că modul lor de gândire este disfuncțional sau îi împiedică să aibă relații bune cu ceilalți, acesta este motivul pentru care în procesul terapeutic sunt folosite diverse tehnici, toate cu rolul de a crea conștientizare și schimbare în bine în viața clientului.

Un prim set de tehnici vizează identificarea și monitorizarea gândurilor automate distorsionate. Monitorizarea gândurilor și a emoțiilor este o tehnică de început în terapie, clientul notându-și gândurile pe care le are în diverse situații, emoțiile care îl însoțesc și intensitatea lor. Ulterior, acestea sunt discutate în ședințele de terapie. Scopul tehnicii este facilitatea conștientizării gândurilor pe care le are clientul, cât de importante sunt în menținerea stării subiective de bine și cât de mult îl influențează în comportamentul lui.

Analiza costuri-beneficii este ca o oglindă care-i arată clientului care este prețul pe care îl plătește în schimbul rigidității gândirii distorsionate. Gândul „Am nevoie de aprobarea celorlalți” are anumite costuri, de exemplu, te face să te simți timid și anxios în preajma celorlalți și îți reduce stima de sine. Beneficiul este că dacă ceilalți mă aprobă, e posibil să mă consider mai valoros. Ulterior, costurile și beneficiile sunt exprimate în procente, clientul dându-și seama cât de inutil este un astfel de gând în viața de zi și în interacțiunile cu ceilalți.

Jocul de rol presupune îndemnarea pacientului să contracareze prin joc originea schemelor disfuncționale și să pledeze împotriva persoanei de la care a preluat schema respectivă.

Declarația drepturilor personale constă în alcătuirea unei declarații a drepturilor ca: Am dreptul să greșesc, Am dreptul să fiu om, Am dreptul să mă răzgândesc, Am dreptul să mă gândesc în primul rând la binele meu, toate cu scopul de a facilita conștien­tizarea în legătură cu un set de standarde sau gânduri disfunc­ționale.

*Articol publicat în Ziarul Lumina.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 1
Alina

Odă surorii mai mici

by Alina on 29 June 2018

a fi soră de Georgiana necesită nervi tari,

de titan, oțel și alte aliaje grele.

și totuși, să trăiești cu ea în aceeași casă, aproape dooăj de ani,

e privilegiul cu care te-a blagoslovit Dumnezeu.

știi, cu certitudine, că Ți-a pus mâna în cap când Ți-a dat-o soră pe viață.

mă rog, trec rapid peste dulcegăriile cu teiubesc, săfiisănătoasă și alte păcănele.

e ciudat să fii sora mai mare,

dar să crești în umbra surorii mai mici.

care e mai dezghețată, fâșneață,

spiritual-agresivă (nu mă întrebați cum vine asta)

și enervant de inteligentă.

mai enervant decât ați bănui.

nu citește niciodată ce scriu, asta-i marea ei calitate.

spune că viața alături de mine e poezieșiprozășitot.

iar eu sunt de acord.

să vă spun cum stă treaba cu surorile mai mici:

când ești acasă, îți spune că o eclipsezi, că te copiază inconștient, să pleci odată, să se dezvolte și ea.

când, în sfârșit, pleci de acasă, îți spune că te iubește,

și-ți trimite meme-uri și gif-uri în care-ți spune cît de drag și dor îi e de tine,

cât de sărăcită se simte de când ai plecat.

iar tu, ca orice muritor modest, te arăți indiferentă,

când, de fapt, îți crește inima-n tine ca un cozonac cu porție dublă de drojdie.

îți mai crește inima-n tine și când vezi ce gusturi bune are la muzică, și la bărbați, și la haine.

îți mai crește inima-n tine și când vezi cât de independentă și liberă în gândire este,

cum dacă ar pune puțin osul la treabă ar putea să-și îndeplinească toate visele la pătrat.

aproape că de ziua ei nu știi ce să-i dorești,

pentru că deja are tot.

asta-i frustrarea fiecărei surori mai mari.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Alina

Eu nu cred în iubire

by Alina on 27 June 2018

vino și iubește-mă-ntr-o mie de feluri, nemernicule.

iubește-mă atunci când râd.

atunci e ușor, știu, îmi adori râsul.

mi-ai spus-o într-o zi în care plângeam pe dinăuntru.

ce expirat sună.

iubește-mă când sunt de neiubit.

când sunt de iubit, în fapt?

când sunt eu, atât.

complexă, confuză, dezordonată, ocupată, alergând spre nimic și dorind să cuprind totul azi, nu mâine.

tu chiar nu vezi, toanto?

te consumi ca un tonomat în care introduci fise obsesiv,

iar la un moment dat se golește,

dar tu continui să introduci fise, la fel de obsesiv.

hai, ia o pauză și gătește,

legume chinezești și prăjituri vegane.

du-te pe stradă și observă-ți frații care aleargă buimaci spre nimic, ca tine.

ce cauți, îmi spui.

ce te nemulțumește, mă întrebi.

eu sunt mai introvertită, cum să-ți spun?

vreau conexiune.

nu wireless, deșteptule.

nici Orange, doar ți-am explicat.

vreau prezența ta totală și momente în care să mă ții lipită de tine, iar timpul să se oprească.

nu mai cred în promisiuni, doar în angajamente și contracte prenumpțiale semnate cu sânge.

îmi vine să râd în fața promisiunilor de iubire eternă,

nu mi le spune, mă plictisesc,

devin patetice și insuportabile,

își pierd substanța și conținutul cu fiecare repetare.

dă-mi momente.

iubirea nu e un drum lin, e un șirag de mărgele formate din momente de conexiune adunate.

provizii strânse pentru iarnă,

pentru momentele în care-ți urlu să pui naibii șosetele în coșul de rufe și să aspiri prin casă.

o să ne spunem „Te iubesc” ca și „Poftă bună”, soarta oricărui cuplu veritabil și respectabil.

nu mă aburii cu promisiuni de iubire, sufăr de nebunia lucidității.

sau de atașament evitant.

dar asta-i altă poveste,

pe care ți-o spun când dormim în hamac, agățați de trunchiurile a doi copaci bătrâni și obosiți, ca noi.

dă-mi clipe de conexiune pe care să le strâng cu fanatism pentru zilele în care mă întrebi:

-ce faci?

-bine.

-tu?

-bine.

iar tu habar nu ai că am flirtat all day cu colegul sau că mi-a scris ex-ul, logodit fiind,

că e fucked up forever, nu mă poate uita și pace, să ne-o punem din nou și să fugim în lume.

habar nu am de ce o să simți și trăiești tu.

poate nici nu o să-mi pese.

de ce să ne complicăm?

ne e bine colegi de cameră care coabitează pașnic și o ard ca un cuplu.

am uitat să-ți spun, urăsc cuvintele „cuplu” și „căsătoriți”,

iubiți îmi place.

celelalte sună conformist, ca o armură de plumb pe un piept tânăr și (ne)încercat.

mai scutește-mă cu promisiunile de iubire eternă.

crezi că nu știu?

ne iubim doar pentru că singurătățile noastre se unesc,

dar credem că se anulează.

a câta oară să-ți explic, bărbate,

că ele doar se potențează?

suntem singuri în mod fundamental, în clipa morții, în sanctuarul gândurilor, în tot.

ne conectăm în acele rare momente, cele care ne țin împreună.

pentru care ne vedem, trăim și iubim.

iar dacă nu știi sau nu ai aflat, îți spun cu limbă de moarte:

ca o femeie să fie fericită trebuie să fie iubită mai mult decât să iubească.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 3
Psihologie

Durerea care ucide

by Alina on 25 June 2018

Sunt tot mai multe și mai mediatizate cazurile de sinucidere din ultima vreme, multe dintre ele ducând la numeroase întrebări, în condițiile în care persoanele în cauză păreau a fi bine cu ele însele și cu ceilalți. Așa ajungem să ne întrebăm ce anume determină o persoană să recurgă la acest gest extrem și irevocabil.

Psihologie este știința care se ocupă de durerea și disperarea umană în toate formele ei, iar studierea factorilor personali și contextuali este crucială în aflarea răspunsului la întrebarea: De ce se sinucid oamnii?

Organizația Mondială a Sănătății raporta în 2014 că aproximativ 800.000 mor anual prin suicid, asta însemnând un om la 40 de secunde. Aproximativ 17% din sinuciderile raportate sunt în grupa de vârstă 15-29 de ani, reprezentând a doua cauză de deces la acest segment de vârstă.

În România au loc aproximativ 13 sinucideri la 100.000 de locuitori, cele mai frecvente cazuri fiind în județul Ilfov.

Fiind o încercare deliberate de curmare a vieții, la baza suicidului stau câțiva factori personali importanți pe care îi voi aminti, cu scopul de a fi vigilenți la persoanele din jurul nostru care prezintă astfel de indicii.

Existența în istoricul personal a tulburărilor mentale ca depresie, abuz de substanțe, schizofrenie și altele, este un important predictor al sinuciderii. Aproximativ 90% din cei care se sinucid au la bază o tulburare mentală.

Tentativa sau tentativele anterioare sunt cel mai important predictor al sinuciderii, riscul râmânând crescut chiar și la un an după tentativă.

Consumul de alcool sau alte substanțe este prezent între 20-50% la cei care comit acest act extrem.

Pierderea locului de muncă și pierderi finaciare, boală și durere cronică, istoric familial de sinucidere, impulsivitate și agresivitate în rezolvarea conflictelor, istoric de trauma și abuz, izolare socială și lipsa de speranță sunt printre cei mai des întâlniți factori personali care duc la suicid.

În cadrul conceptualizării tentativei se remarcă faptul că gestul poate fi făcut din impuls sau tentativa este planificată, aici factorii temperamentali și situaționali jucând un rol important.

Intervenția în cazul tentativei de suicid este complexă, vizând factorii sociali, motivaționali și psihologici ai persoanei implicate în actul suicidar.

Ca pașii principali în terapie, în cazul persoanelor care au avut o tentativă de suicid, se regăsesc: semnarea consimțământului informat, motivarea pentru terapie, evaluarea riscului suicidar și a factorilor de protecție, elaborarea planului de siguranță, creșterea speranței, obținerea unei descrieri detaliate a tentativei, conceptualizare, plan de tratament, învățarea strategiilor de tolerare a stresului, restructurări cognitive, reducerea impulsivității, restructurări cognitive, creșterea complianței cu alte servicii de sănătate fizică sau mentală, creșterea suportului social și prevenirea recăderilor.

Din fericire, în Romania există Alianța Română de Prevenție a Suicidului (www.antisuicid.com), în cadrul căreia linia verde este deschisă pentru persoanele care intenționează să recurgă la acest gest extrem, ele primind ajutor și consiliere în timp real. Numărul de telefon este 0800 801 200.

Spunea reputatul psihiatru Augusto Cury, ale cărui cărți vi le recomand cu entuziasm, că nu vrem să ucidem viața, ci durerea din ea.

Așa este, dar din păcate, soluția pe care o vedem pe moment este una definitivă la o problemă temporară.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Scrisori către Dumnezeu

împarte, Doamne, durerile cu noi

by Alina on 15 June 2018

împarte, Doamne, durerile cu noi,

că altfel ni se frânge inima,

sau se îneacă într-o mare de lacrimi.

și ce folos?

poate țărâna să te laude?

am și eu, smerită, o întrebare:

nu Ți se rupe inima de durerea ființelor Tale rătăcite?

pierduți pe drumurile vieții,

căutăm odihnă la pășuni proaspete și găsim cuiburi cu vipere.

împarte, Doamne, durerile cu noi,

iar dacă ne vrei în pământ,

să știi,

noi suntem semințe.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Educatie in stil feminin

O lume întreagă de dus la terapie

by Alina on 15 June 2018

Eu, tu, noi toți facem parte din lumea asta numai bună de dus de dus la terapie individuală și/sau de grup.

Nu cred în ipoteza care susține că suntem stricați fundamental, chiar dacă de multe ori am simțit până în măduva oaselor că sunt defectă, ireparabilă, greșită.

Scriam acum ceva timp într-un articol o idee similară.

La scurt timp, un prieten îmi scrie că nu poate înțelege care este cauza suferinței mele: sunt tânără, frumoasă, deșteaptă, am crescut într-un oraș frumos, am mers la o școală bună, pare că vin dintr-o familie frumoasă, de ce răzbate atâta suferință printre rânduri?

Îi spuneam asta surorii mele și râdeam amândouă, ca să nu plângem. Ne-am propus, în urmă cu mult timp, să scriem o carte despre întreaga noastră familie (visăm și noi la un Pulitzer, nu daț’ cu piatra), iar ultima dată, am zis că e musai să o scriem. Să neutralizăm cumva toate suferințele care, chiar dacă și-au pierdut din intensitate, la răstimpuri ies prin toți porii și ne răvășesc.

Ne luăm una pe alta la analizat și mai mereu ajungem la aceeași concluzie elementară: Fată, avem nevoie de terapie!

Apoi ne luăm numeroșii prieteni, cunoștințe care îmi cer ajutorul și ajungem mereu la aceeași concluzie: Ai nevoie de terapie! Eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele.

„Mă întorc spre ceilalți știind că toți suntem împovărați de secrete dureroase – vina pentru ce am făcut, rușinea pentru ce nu am făcut, dorința puternică de a fi iubiți și prețuiți, profunda vulnerabilitate, nesiguranță și teamă. Când întâlnesc indivizi plini de vanitate sau de propria importanță sau înnebuniți de oricare din miriadele de pasiuni mistuitoare, intuiesc durerea secretelor lor fundamentale și nu simt nevoia să-i condamn, ci compasiune și, mai presus de toate, sentimentul de conexiune”, scrie Irvin Yalom.

Sunt voci numeroase care spun că am trăit bine mersi (discutabil) zeci de mii de ani și fără psihologi și psihoterapeuți care să ne întoarcă copilăria, adolescența, viața, trăirile și sentimentele pe toate părțile. Hai, lasă-mă cu fițele omului modern, e atitudinea afișată.

Și pe bună dreptate, așa este, au trăit bunicii, străbunicii și proto-strămoșii noștri fără servicii de sănătate mintală.

Din fericire, evoluția nu a așteptat psihologii pentru a face față provocărilor diverse ale vieții, dezvoltându-și propriile mecanisme de apărare și protecție în fața diverșilor stresori. Lucru minunat, evolutiv, cu sens.

Dar la fel cum în orice alt domeniu lucrurile evoluează, așa s-a întâmplat și în domeniul sănătății mintale.

De ce ai telefon inteligent? Străbunicii tăi nu au avut nevoie de unul, au trăit foarte bine și fără telefon. Dar mașină (de spălat haine, vase) , laptop, conexiune la internet, toată aparatura din casă și toate serviciile care există de maximum 50 de ani?

Oamenilor care aduc argumentul acesta în discuție, le spun să meargă la stomatolog și să-l roage să nu folosească anestezic la o extracție. Că doar e o invenție modernă, mult timp nu s-a folosit anestezicul în extracțiile dentare.

Am dat exemplele acestea, pe alocuri extreme, tocmai pentru a sublinia primitivismul argumentului.

Sigur, există voci și teorii care afirmă că în trecut incidența tulburărilor mentale era la fel de numeroasă ca acum, doar că nu exista educația, instrumentele și specialiștii necesari pentru prevenție, diagnosticare și tratament.

Aceeași situație este valabilă și în cazul medicinei.

Fiecare avem suferințele noastre acute, cronice, defectele caracteriologice și povestea de viață plină de o încărcătură nu tocmai constructivă, în cele mai multe cazuri.

Psihoterapia este profesia care alină disperarea umană, ca să-l citez, a câta oară, pe Yalom.

Uneori, obișnuiesc să stau câteva minute la sfârșitul zilei să mă autoanalizez. Mă întreb dacă am învățat ceva astăzi, dacă sunt mulțumită de mine, unde mă pot perfecționa, unde am greșit, ce pot schimba, dacă trăiesc în acord cu scopurile mele, cât de satisfăcută sunt de viața mea. Mi-ar plăcea să o fac mult mai des, recunosc, pentru că mă ajută ca la sfârșitul zilei să-mi ajung sufletul din urmă.

Cred în puterea autoeducației și a schimbării personale, oricâte intemperii ți-a rezervat viața.

Cred că orice gând disfuncțional, asumpție dezadaptativă și schemă emoțională distorsionată poate fi schimbată.

Cred că poți construi o viață bună și cu sens.

Dar toate aceste componente sunt apanajul conștientizării. Terapia te ghidează în drumul către tine, iar asta include descoperirea valorilor tale și a unui scop al vieții.

Trăim cu iluzia autocunoașterii, dar realitatea este că ajungem să ne cunoaștem în situații foarte specifice de viață.

De exemplu, cel mai bun test de personalitate are o predicție de aproximativ 40% la situații generale, nu specifice.

De ce?

Pentru că situațiile specifice ne definesc. Acesta este un motiv pentru care nu cred în răspunsurile la întrebarea: Ce ai face în situația în care… ?

În spiritul Auschwitz-ului, dacă tot l-am vizitat recent, spunea un prizonier ieșit din lagăr că atunci când vedea un om obișnuit pe stradă se întreba mereu ce ar fi făcut acel om dacă era un ofițer nazist. Cum s-ar fi comportat? Există o vorbă care spune că cei mai morali oameni sunt cei care nu au trecut prin multe. Într-un mediu ermetic, într-o seră, nu ai conștiența și dimeniunea exactă a ce ești.

Pentru că situațiile extreme ne oferă o măsură mai exactă a ce suntem, iar pe lângă situațiile extreme, mai există valorile care ne oferă acces la o mulțime de informații despre noi.

Valoriile exprimă domenii semnificative din viața personală, domenii specifice, aliniate la scopuri și dorințe. Valorile arată spre ce te întrepți când nu mai fugi de nimic.

Jung, parcă, spunea că cel mai bun medic e pacientul vindecat.

Merge(m)ți la terapie, oameni buni!

Vă veți mulțumi într-o zi cu ploaie, când vă veți uita la voi și veți zâmbi.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Alina/Crâmpeie existențiale

Dulcea povară de a te iubi

by Alina on 8 June 2018

Calea acceptării necondiționate nu e nici ușoară, nici scurtă, de cele mai multe ori. Câteodată este necesar să treacă ani de zile până ajungi să te iei în brațe cu compasiune și să te ierți pentru toate greșelile din trecut și prezent, acceptând faptul că la momentul acela ai luat cele mai bune decizii posibile.

E falsă afirmația: „Dacă aș fi știut atunci ce știu acum, lucrurile ar fi stat cu totul altfel.”

De ce?

Pentru că evenimentul negativ prin care ai trecut te-a învățat lecția pe care o ști astăzi. Experiențele trecute, fericite sau nefericite, au construit omul care ești aici și acum, ți-au format mentalitatea pe care o ai.

Un prim obstacol identificat de mine în cale acceptării necondiționate a fost perfecționismul. Dacă nu am făcut un lucru așa cum am considerat eu că trebuie făcut, la standarde superioare, indiferent că este vorba despre o temă, o notă sau spălatul vaselor, am considerat că nu sunt bună, iar pentru a mă accepta ca om, e necesar să-mi îndeplinesc măcar standardele mele, indiferent cât de înalte sau irealiste sunt.

Ce am făcut?

Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am realizat că nu poți face toate lucrurile la un nivel impecabil și e necesar să selectezi care sunt lucrurile cu adevărat importante și relevante, cele pe care le vei face foare bine și care sunt lucrurile pe care poți să le faci doar bine, înțelegând că timpul fizic și resursele nu-ți ajung pentru a avea exigențe ridicate în fiecare domeniu.

Am selectat trei domenii unde vreau să foarte bună: abilitatea de a scrie, domeniul psihologiei și abilitățiile de predare (inclusiv vorbitul în public). Aici, pe cât posibil, vreau să fac lucrurile la un nivel impecabil.

Firește că este necesar să accepți posibilitatea că poți greși și aici, dar care este domeniul unde te perfecționezi într-o zi, fară a face nicio eroare?

Niciunul.

Așa ajungi să faci pace cu tine, să accepți că ești om, că eșecul este firesc și că nu poți face toate lucrurile la standarde înalte.

Așa am ajuns să mă accept ca persoană și să-mi accept limitele umane.

Un al doilea obstacol identificat de mine în calea acceptării necondiționate, a fost convingerea că nu sunt suficient de bună pentru a reuși în viață.

M-am tot întrebat de-a lungul timpului ce a generat această convingere. Am ajuns la concluzia că se datorează unei scheme distorsionate de interpretare. Biasul minții noastre este îndreptat spre evenimentele negative, în consecință, e foarte ușor să interpretăm distorsionat aspecte neutre din viața de zi cu zi, care mai apoi să ducă la convingeri disfuncționale.

Dacă prietena mea nu mă suna într-o zi, gândul automat era că nu mă sună pentru că ea consideră că nu sunt o prietenă suficient de bună pentru ea.

Dacă luam o notă mică, mă gândeam că nu sunt suficient de bună pentru a fi premiantă sau prima din clasă.

Dacă părinții îmi atrăgeau atenția asupra unui aspect, mă gândeam că nu sunt suficient de bună, de asta mă critică.

Mult timp am crezut asta și am continuat să mă evaluez în modul acesta, până a ajuns o obișnuință.

Crescând și ajungând la facultatea de Psihologie, am început să pun sub semnul întrebării această convingere și am descoperit o modalitate care m-a ajutat să o depășesc, să mă accept necondiționat.

La vremea aceea, scriam zilnic în jurnalul personal, așa că, pe fiecare pagină a jurnalului am scris „Merit să fiu iubită și fericită!”

Mi-am repetat asta și am scris-o zilnic timp de vreo doi ani, până am ajuns să o cred.

Strategia care a funcționat pentru mine a fost repetiția unei convingeri funcționale în scris, până am asimilat-o. Încă o asimilez.

Acum, mă accept necondiționat, știu că am dreptul să greșesc și să o iau de la capăt, știu că e necesar să fiu blândă cu mine și de fiecare dată când convingerile iraționale își fac drum spre mine, am instrumentele potrivite pentru a le analiza și contracara.

Știu că sunt un om angajat într-un proces de evoluție și dezvoltare, nu sunt perfectă, dar sunt perfectibilă și minunată așa cum sunt.

În aceasta consta miracolul și puterea acceptării necondiționate, cred eu.

*Articolul este o temă la facultate. L-am postat cu speranța că poate cineva se regăsește în el și îl va ajuta.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Psihologie

Cum poate fi depășită teama de a vorbi în public?

by Alina on 8 June 2018

Anxietatea socială este a treia cea mai comună tulburare și cea mai răspândită dintre tulburările anxioase. Debutează în ado­les­cență, mai târziu decât în cazul fobiilor specifice, dar mai devreme decât în cazul tulburării de panică, iar diferențele între cele două genuri nu sunt atât de evidente. De regulă, anxietatea socială apare pe fondul altor tulburări anxioase sau afective (tulburare depresivă majoră, tulburări bipolare) și consum de substanțe.

Câteva dintre criteriile de diagnosticare ale anxietății sociale, conform Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale, sunt: frică marcată sau anxietate în legătură cu una sau mai multe situații sociale în care persoana ar putea fi evaluată de către alții, persoana se teme că se va comporta într-o manieră ce va fi evaluată negativ sau va fi vizibil anxios/anxioasă.

Pentru că situațiile sociale provoacă aproape întotdeauna frică sau anxietate, acestea sunt evitate sau îndurate cu frică sau anxietate intense. Simptomele sunt disproporționate în raport cu pericolul real reprezentat de situația socială și în contextul sociocultural. Acestea durează minimum șase luni și cauzează distres semnificativ clinic sau afectează funcționarea socială, ocupațională sau alte domenii importante ale funcționării. Astfel de simptome nu pot fi atribuite efectelor fiziologice ale unei substanțe sau unei condiții medicale.

Printre cele mai comune explicații privind originea (etiologia) anxietății sociale amintim trăsături de personalitate care predispun la inhibiție și frică de evaluări negative, factori de mediu care se referă la un mediu fie aversiv, fie extrem de competitiv, interacțiunea gene-mediu și factori cognitivi care se referă la interpretarea eronată a situațiilor sociale.

Psihoterapia funcționează în majoritatea cazurilor de anxietate socială, însă dificultăți pot apărea în cazurile de deficit cognitiv sau nivel educațional scăzut. Inter­venția psihoterapeutică se poate face individual sau pe grup și vizează, în primă fază, psihodiagnosticul și evaluarea clinică pentru a determina intensitatea simp­tomelor și măsura în care funcționalitatea este afectată. ­Urmează apoi partea de psiho­educație, în care are loc normalizarea simptomelor și răspunderea la toate întrebările persoanei care suferă de acest tip de anxietate.

Câteva dintre metodele folosite în cadrul psihoterapiei sunt expunerea în imaginar, în cadrul jocului de rol, în vivo, în mediul virtual, cu distragerea atenției sau inducerea relaxării. De asemenea, antrenamentul asertiv, tehnicile de relaxare și tehnicile de respirație sunt utile în timpul expunerii.

Trainingul abilităților sociale are rolul de a pregăti persoana pentru diverse situații, prin însușirea unor abilități sociale de bază: comunicarea cu interlocutorul, exprimarea, mimica, gesturile, managementul stresului etc.

Criteriul încheierii terapiei nu este reprezentat de remiterea tuturor simptomelor anxietății sociale, ci se recomandă continuarea terapiei, urmată de reevaluări constante, în cazul persoanelor care au înregistrat un progres lent, din cauza severității simptomelor sau comorbidităților.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0
Crâmpeie existențiale

Depresia este o binecuvântare

by Alina on 27 May 2018

Depresia e o binecuvântare, chiar dacă vine la pachet cu nefericire și tristețe.

De ce? Pentru că momentele grele sunt ocazii să ne oprim din alegarea frenetică în care suntem angajați și să ne reconsiderăm viața, scopurile, valorile, relațiile, pasiunile, timpul investit.

Durerea și nefericirea sunt strigăte ale sufletului, sunt oportunități de a ne regândi viața și traseul.

Altfel, am avea timp să ne oprim din goana zilnică?

Altfel, am simți nedefinit că ceva nu e bine cu viața noastră, dar am merge mai departe în virtutea inerției, ca un bolovan ce se rostogoloște de pe un munte, fără să poată fi oprit. Iar în ziua ultimă a vieții, ne-am opri forțați de moarte, și am realiza că suntem goi, pusti și seci. Ne-am risipit viața.

Visele mi se strivesc sub viața ce nu o trăiesc, spunea un vers dintr-o melodie, pe autobuz. Cât de profund și de bine exprimat!

Fericirea este luată de creier ca un dat, ca ceva meritat, fericirea nu ridică întrebări și probleme existențiale, „Carpe diem” e sloganul fericirii. Nu contează ce vine mâine sau ce urmează anul viitor, sentimentul intens e tot ce contează, clipa de acum.

În schimb, nefericirea are rolul de a ne pune o oglindă în față și a ne îndrepta privirile spre noi. Ne obligă să găsim cauza nefericirii și să o înlăturăm, pe cât posibil.

Emoțiile negative nu sunt neapărat disfuncționale, din contră, la o anumită intensitate și în anumiți parametrii, ele sunt un motor și un catalizator pentru schimbare.

Există și o vorbă în popor care spune că refuzi să te schimbi, deoarece nu te doare suficient de tare, maică.

Ce ne determină la schimbare mai mult decât nefericirea și durerea?

Scrie și la Carte: e mai bine într-o casă de jale decât într-o casă de veselie. Într-o casă de jale inima se face mai bună, se înmoaie.

Fericirea e arogantă, nefericirea și durerea îți îndreaptă ochii spre condiția umană și te smerește.

Creierul este cea mai inteligentă mașinărie din Univers. Simptomele depresive îți diminuează funcționalitatea, te determină să te oprești, iar pe fondul tristeții accentuate și a dispoziției depresive, are loc procesul atât de necesar și de binecuvântat al introspecției.

Merg mai departe și spun că durerea este o binecuvântare.

Lepra, o boală îngrozitoare, conduce la insensibilitate la durere.

Insensibilitatea congenitală la durere, o altă boală care te face să realizezi că durerea este o binecuvântare.

Evolutiv vorbind, fugim de durere ca necuratul de tămâie.

Însă, durerea, la fel ca nefericirea, ascunde comori.

Anestezia emoțională este teribilă. Cei care au astfel de episoade preferă să se automutileze pentru a simți o fămâmă de durere, deoarece durerea este preferabilă insensibilității emoționale.

De ce ești nefericit? Hai, sapă mai adânc în interiorul tău și descoperă ce-ți generează atâta insatisfacție. Mai mult de atât, ca să schimbi starea emoțională de nefericire, este necesar să-ți schimbi valorile, scopurile, viața, poate.

Nu știu cât de intensă este durerea, nefericirea sau insatisfacția din viața ta, dar un lucru este cert: în durerea ta se află o comoară.

Să fim conștienți că mingea se află mereu în careul nostru, iar binecuvântările se ascund deseori în situații dureroase.

Atât de mult îmi doresc ca tu, ca și mine, să folosim sentimentele percepute negativ în avantajul nostru.

O relație disfuncțională este o binecuvântare, până la un punct, firește.

Este situația care-ți pune pe tapet schemele emoționale și te răscolește până în străfunduri.

Am descoperit un lucru care m-a responsabilizat până la sânge: subconștientul alege partenerul. El selectează persoana care apasă butoanele ce activează toate schemele emoționale timpurii. Cumva, prin orice metode, trebuie să întâlnim față în față lucrurile și aspectele din noi pe care le evităm.

Ce spun le evităm, nu le-am recunoaște nici cu pistolul la tâmplă.

Conștintizarea, introspecția, șlefuirea personalității și a caracterului tău, dă-mi voie să-ți amintesc, nu sunt opțiuni.

De fapt, firește că sunt opțiuni, dar pentru a trăi o viață sănătoasă fizic și psihic, sunt instrumente indispensabile.

Facebook Twitter Google+ Linkedin Pinterest Reddit Email 0

Posts navigation

  • <
  • 1
  • …
  • 6
  • 7
  • 8
  • 9
  • 10
  • 11
  • 12
  • …
  • 30
  • >

Like page

Cauta

Categorii

  • Alina (51)
  • Barbati (17)
  • Blog (50)
  • Crâmpeie existențiale (41)
  • Dragoste (37)
  • Educatie in stil feminin (75)
  • Guest Post (10)
  • Insomnii (37)
  • Interviuri (5)
  • Psihologie (72)
  • Scrisori către Dumnezeu (12)

Facebook

Back to Top