Ieri m-am uitat la poze și am citit descrierile pozelor de pe Atlasul frumuseții, carte realizată de Mihaela Noroc.
Proiectul Mihaelei este un fenomen online, urmărit de mai mult de un milion de oameni pe rețelele de socializare.
Nu este o carte obișnuită pe care o admiri sau o citești, cartea acesta este o experiență în sine.
Aproximativ două ore am stat cu Atlasul frumuseții în mână și nu mă mai săturam de ea, o întorceam pe toate părțile și o admiram.
Dincolo de calitatea hârtiei, frumusețea pozelor și descrierile cel puțin interesante, Mihaela Noroc, prin cartea ei, mi-a predat o lecție despre frumusețea femeilor din toată lumea.
O lecție despre cât de frumoase suntem, o lecție atât de importantă, atât de necesară.
Spunea la începutul cărții că atunci când cauți pe internet „femei frumoase”, primești, de regulă, poze cu femei senzuale, trăsături perfecte, corp sculptat, imagini care se regăsesc prea puțin în femeia obișnuită, care are atât de multe responsabilități (copii de îngrijit, o familie de manageriat și alte provocări care fac parte din viața cotidiană) că prea puțin se preocupă ca imaginea din oglindă să fie perfectă.
Am văzut 500 de fotografi cu femei obișnuite, surprinse pe stradă muncind, vizitând, călătorind, îndreptându-se spre facultate sau muncă, din toate colțurile lumii, femei de pe toate continentele, femei simple, emancipate, nonconformiste, cu lumină în ochi, cu durere în ochi, femei cu o viață grea, femei care trăiesc și muncesc în condiții improprii, femei al căror chip spunea, într-un fel sau altul, povestea noastră, a tuturor femeilor, alcătuită din vise, speranțe, zbateri, conflicte, maternitate, luptă, iubire, protecție, resemnare, durere, demnitate, libertate, inteligență, fericire, împăcare, sperantă…
Am văzut femei obișnuite, dar atât de frumoase.
Atât de frumoase prin feminitatea lor, prin ochii care exprimau o lume întreagă.
Atât de frumoase prin sutele de povești adunate într-o privire.
Atât de frumoase prin miile de trăiri concentrate într-un chip.
M-am regăsit în chipul fiecărei femei. Am citit pe fețele lor bătăli care se dau și în mine. Am simțit că toate femeile din lume avem ceva în comun (dincolo de evidențele biologice), m-am uitat la chipurile lor și într-un fel sau altul toate semănăm.
E ciudat să vezi, să simți, că te identifici cu o femei de aproape 100 de ani, dintr-un trib din Africa de Sud, sau din China, sau Thailanda, sau chiar din România.
Mihaela Noroc, autoarea cărții, spunea că a văzut că toate mamele seamnănă între ele, într-un fel.
Eu am văzut că toate semănăm între noi prin fragilitatea puternică pe care o avem, eu am văzut că suntem frumoase. Ceea ce e o realizare, pentru că eu niciodată nu m-am văzut frumoasă, oricâte asigurări, flori, cadouri, complimente sau iubire am primit.
Ieri, uitându-mă la cele 500 de chipuri, am simțit că sunt frumoasă, că femeile de pe întreg Pământul sunt unice în felul lor, dar asemănătoare.
Admir femeile care trăiesc în culturi care le oprimă și, totuși, ele își păstrează strălucirea din ochi și optimismul.
Admir femeile care muncesc de zeci de ani în condiții improprii, pentru a-și întreține familia, pentru a le asigura un trai mai bun copiilor.
Admir femeile care luptă pentru drepturile altor femeie, din apropierea lor sau din cele mai îndepărtate colțuri ale planetei.
Admir femeile care sunt demne, oricâte tragedii au traversat.
Te admir pe tine, Mihaela Noroc, pentru că ai avut curajul să mergi în fiecare colț al Pământului șă faci poze femeilor, să le arăți că sunt frumoase. Mulțumesc pentru experiența minunată de a-ți ține cartea în mâini. Felicitări pentru minunatul tău proiect!
Te admir pe tine, femeie, de oriunde ai fi!
Mă admir pe mine, o mostră din fiecare femeie a lumii. Admir frumusețea, tăria și demnitatea mea, care sălășluiește în fiecare femeie a universului.
Cumpără cartea în română de aici!